0
0
Prin lider politic se înţelege, de regulă, individul cu potenţialul de influenţă şi autoritate cel mai ridicat şi, implicit, cu gradul de preferinţă şi dezirabilitate cel mai înalt din cadrul organizaţiei / comunităţii de interese politice. Spre el tind sau cu el se identifică sau se asociază cei mai mulţi membri ai colectivităţii în cauză, pentru că abilităţile şi calităţile sale manageriale, psihologice, morale asigură conducerea acesteia spre performanţă, integrare şi stabilitate. Adevăratul lider îşi demonstrează autoritatea şi influenţa fără a apela la constrângere, control excesiv, manipulare, îndoctrinare. Recunoaşterea puterii sale, de către cei pe care îi conduce, depinde, într-o măsură mai mare sau mai mică, de unele cerinţe, trăsături şi principii asupra cărora ne propunem să ne oprim, pe scurt, în cele ce urmează.
Trăsături definitorii ale comportamentului şi personalităţii liderului politic:
Cercetările efectuate în domeniile politologiei, sociologiei politice şi psihosociologiei au pus în evidenţă o serie de trăsături ale comportamentului liderului, în măsură să facă din acesta o personalitate politică, care să se implice plenar şi eficient în procesul dobândirii şi exercitării puterii. Între acestea se disting următoarele:
Vocaţia puterii (conducătorului). Eficienţa (reuşita) activităţii oamenilor politici angrenaţi în procesul cuceririi şi exercitării puterii depinde, în mare măsură, de existenţa unor motivaţii, scopuri şi calităţi manageriale, psihologice, psihosociologice şi morale adecvate, dar şi de folosirea, de către ei şi/sau staff-urile lor, a mijloacelor şi resurselor instituţionale şi politice corespunzătoare pentru a stimula şi satisface aşteptările adepţilor şi susţinătorilor lor.
Competenţa politică. Cucerirea şi exercitarea puterii politice presupune astăzi, mai mult ca oricând, un sistem coerent de cunoştinţe, deprinderi, priceperi, abilităţi şi aptitudini speciale (organizatorice şi manageriale) pentru influenţarea şi orientarea vieţii sociale în direcţia cerută de idealurile comunitare fundamentale. Pentru atingerea acestui scop, liderul politic trebuie să facă dovada capacităţii de a influenţa şi conduce/comanda pe ceilalţi, să întrunească calităţile profesionistului desăvârșit, care stăpâneşte până la nivel de detaliu ştiinţa şi arta elaborării politicii majore – megapolitica.
Dacă în perioadele anterioare, omul politic se definea mai ales prin legitimitate, societăţile moderne sunt guvernate de politicieni profesionişti. Nivelul ridicat al pregătirii profesionale într-un domeniu, imaginea specialistului sau a expertului poate determina încrederea celor guvernaţi într-o mai bună şi eficientă administrare a intereselor lor.
Autoritatea charismatică. Charisma are un rol ce nu poate fi ignorat în viaţa şi destinul conducătorului politic, în activitatea sa orientată spre obţinerea şi exercitarea puterii. Ea induce acceptarea necondiţionată a acestuia, identificarea cu el, coincidenţa convingerilor adepţilor cu cele ale sale, implicarea emoţională în misiunea grupului. Focalizarea interesului mulţimii asupra liderului generează fidelitate, speranţă, fascinaţie. Charisma unui lider constă în: prestigiul personal aureolat de credinţa într-un ideal, intuiţie (percepţia directă şi spontană a elementelor concrete ale realităţii politice), inspiraţie, imaginaţie, capacitate de persuasiune, instinct de dominare, capacitate de adecvare a prezenţei scenice.
Conform opiniei lui G. Hermet („Poporul contra democraţiei”), liderul charismatic are o serie de particularităţi, între care: a) accede la putere în virtutea unui drept istoric şi nu a unui consens explicit; b) se „confundă” cu un proiect pe care îl întruchipează în timp; c) se legitimează doar prin destinul său istoric.
Gheorghe Teodorescu enumeră, în acelaşi context, charisma (ideea de graţie, har, cu aspect providenţial) între cele mai importante elemente de structură ale personalităţii liderului politic, alături de: competenţă (pregătire solidă într-un domeniu de activitate); şarm (farmec) personal – varianta materială a charismei: aspect fizic, timbru vocal, stil de vorbire, vestimentaţie; capacitatea de garantare a existenţei celor guvernaţi (axa responsabilităţii); ideile şi programul politic pe care le promovează (axa ideologică); capacitatea de reprezentare şi identificare cu interesele colectivităţii pe care o reprezintă şi o conduce (axa psihologică); comportamentul moral (relaţia de continuitate între ţinuta, atitudinile şi ideile pe care le promovează).
Prestigiul, considerat aici drept capacitatea liderului politic de a influenţa şi determina comportamentul maselor în direcţia dorită, conferă acestuia o mare putere, capacitate persuasivă a discursului şi relaţiilor sale de comunicare cu societatea. Gustave Le Bon supralicita, fără îndoială, rolul prestigiului atunci când arăta că influenţa conducătorilor politici se „bazează prea puţin pe raţionamentele lor şi foarte mult pe prestigiul lor. Dacă prestigiul este…ştirbit, ei nu mai au nici o influenţă…Mulţimea rămâne supusă prestigiului conducătorului…”. Afirmaţia gânditorului francez surprinde, însă, o dimensiune a realităţii politice ce nu poate fi ignorată.
Inteligenţa şi instrucţia. Liderii politici de succes nu trebuie să aibă doar un coeficient de inteligenţă (IQ) ridicat şi performanţe şcolare deosebite, ci şi un coeficient ridicat de inteligenţă emoţională (IE), care presupune autocunoaştere emoţională (conştientizarea şi stăpânirea propriilor emoţii). Conform lui Anthony Giddens, utilizarea adecvată de către lider a limbajului emoţional are un mare efect de motivare asupra celor pe care îi conduce, ca urmare a mai bunei înţelegeri a concepţiilor şi atitudinilor lor. Inteligenţa emoţională (la D. Goleman) sau interpersonală (la Gardner) nu este ereditară, moştenită, ci se cultivă prin educaţie.
În concepţia lui D. Misin (studiul „Inteligenţa politică şi politicomul”), inteligenţa politică a liderului se materializează în: dovedirea competenţei necesare pentru îndeplinirea în condiţii de eficienţă a sarcinilor asumate/încredinţate; recunoaşterea şi respectarea competenţei celorlalţi în exerciţiul actului politic; acceptarea retragerii, la momentul oportun, din poziţia de frunte pe care o deţine pentru a lăsa locul celor mai tineri; refuzul de a transforma poziţia de lider într-o sursă de privilegii; responsabilitatea morală pentru faptele şi acţiunile întreprinse, faţă de cei care l-au ales, dar şi faţă de propria conştiinţă; încrederea în valorile naţionale şi efortul în vederea afirmării lor pe plan internaţional.
Flexibilitatea, adaptabilitatea, arta de a negocia sunt tot atâtea mijloace de a realiza o bună comunicare cu cercurile puterii, opoziţiei politice, cu societatea civilă. Liderul trebuie să se adapteze, să se sincronizeze cu dinamica situaţiilor politice concrete, să se manifeste ca o adevărată „personalitate tranzacţională” prin stăpânirea „artei compromisului” şi „manevrarea oamenilor” în sensul atingerii obiectivelor obţinerii şi exercitării în condiţii de eficienţă a puterii.
Studii sociologice şi de psihologie socială valoroase scot în evidenţă că numai realismul, raţionalitatea politică, inteligenţa nu sunt suficiente pentru câştigarea încrederii/susţinerii adepţilor şi simpatizanţilor în vederea exercitării puterii. Adesea, în percepţia şi opinia publică sunt mai apreciaţi liderii politici care se remarcă prin efortul şi angajarea în rezolvarea problemelor cu care se confruntă marea masă a cetăţenilor.
Angajarea. Această trăsătură exprimă devotamentul complet pe care liderul politic trebuie să îl manifeste faţă de îndatoririle şi atribuţiile ce îi revin, el consolidându-şi, astfel, legitimitatea şi autoritatea. Una din condiţiile sine qua non ale reuşitei activităţii liderului implicat în obţinerea şi exercitarea puterii este dăruirea pentru această cauză, care trebuie completată, pe bună dreptate, de conştientizarea poziţiei sale şi a sarcinilor pe care le are de îndeplinit, simţul proporţiilor, evaluarea efectelor şi urmărilor faptelor sale.
Energia. Energia face trimitere la entuziasmul (elanul şi efortul de asumare a iniţiativei) pe care este necesar să îl demonstreze liderul politic în realizarea scopului şi intereselor urmărite. Este de reţinut că eficienţa energiei cu care el îşi îndeplineşte îndatoririle şi atribuţiile încredinţate depinde de loialitatea şi integritatea manifestate.
Nu de puţine ori, entuziasmul liderului are un rol la fel de important ca şi calitatea pregătirii sau munca susţinută pentru realizarea scopurilor politice propuse şi poate suplini un coeficient de inteligenţă mai redus, competenţa, calităţile deficitare. În acest sens, este cu atât mai îndreptăţită remarca lui D. Carnegie, potrivit căreia: „Capacitatea de a transmite altor oameni entuziasmul pentru un ţel comun este aproape o definiţie a calităţii de lider”.
Hotărârea exprimă dorinţa de acţiune, perseverenţa, voinţa, încrederea în victorie, concentrarea, disciplina, şi asumarea responsabilităţii liderului în raport cu sarcinile politice asumate/încredinţate. Trebuie reţinut că liderul politic, care are o voinţă puternică şi de lungă durată, exercită o influenţă importantă asupra maselor şi este urmat (ascultat) de acestea pe o perioadă mai îndelungată. „Un mare geniu politic – arăta, foarte sugestiv, Emil Cioran – trebuie să fie un dominator. Dacă ştie şi nu poate comanda, n-are nici o valoare”.
Integritatea. Integritatea presupune aderarea de către lider la un set de valori morale (onestitate, corectitudine etc.) în activitatea politică pe care o desfăşoară, fără de care nu poate obţine şi/sau consolida încrederea celor pe care îi conduce.
Loialitatea reprezintă sinceritatea abordării responsabilităţilor politice asumate/încredinţate, faţă de superiori, faţă de sine şi faţă de subalterni. Pentru o reuşită deplină în atingerea scopurilor propuse, loialitatea pe care liderul o pretinde subalternilor trebuie completată cu cea manifestată de acesta faţă de nivele ierarhice inferioare.
Altruismul. Altruismul implică sacrificarea intereselor şi ambiţiilor personale şi angajarea plenară a liderului politic în rezolvarea şi realizarea intereselor colective şi performanţei grupului / organizaţiei pe care le reprezintă, dar şi stabilirea, în egală măsură, de relaţii interpersonale pozitive cu membrii acestora, destinate scopului în cauză.
Încrederea în subordonaţi este acea trăsătură care conduce spre stabilirea de relaţii interpersonale bazate pe încredere reciprocă, întrucît încrederea liderului în subordonaţii săi implică, în mod direct, încrederea acestora în autoritatea şi personalitatea sa. Capitalul de încredere cîştigat, astfel, de lider are efecte benefice în planul iniţiativei, angajării sale în rezolvarea sarcinilor încredinţate şi convingerii cu care le abordează.
Succesul şi performanţa lidership-ului (activitatea de conducere) politic sunt obţinute, în mod special, de liderii care se sprijină mai mult pe subalterni, pe experienţa, participarea, capacitatea, competenţa şi iniţiativa acestora. În acelaşi timp, liderul de succes trebuie să-şi conştientizeze subalternii de rolul său determinant în cadrul organizaţiei şi de faptul că, fără sprijinul şi competenţa sa, organizaţia va eşua.
Dumneavoastră ce părere aveţi? Modelul de mai sus poate găsi corespondent în viaţa politică din România sau din ţările în care trăiţi? Aştept comentariile voastre până săptămâna viitoare, aunci când vom continua acest studiu de caz, cu prezentarea principiilor şi cerinţelor activităţii liderului politic.
Laurenţiu Arhip – Colaborator News Diaspora
