LIDERUL POLITIC (Partea a II-a) -

Read Time:8 Minute, 13 Second

Prin lider politic se înţelege, de regulă, individul cu potenţialul de influenţă şi autoritate cel mai ridicat şi, implicit, cu gradul de preferinţă şi dezirabilitate cel mai înalt din cadrul organizaţiei / comunităţii de interese politice. Spre el tind sau cu el se identifică sau se asociază cei mai mulţi membri ai colectivităţii în cauză, pentru că abilităţile şi calităţile sale manageriale, psihologice, morale asigură conducerea acesteia spre performanţă, integrare şi stabilitate. Adevăratul lider îşi demonstrează autoritatea şi influenţa fără a apela la constrîngere, control excesiv, manipulare, îndoctrinare. Recunoaşterea puterii sale, de către cei pe care îi conduce, depinde, într-o măsură mai mare sau mai mică, de unele cerinţe, trăsături şi principii asupra cărora ne propunem să ne oprim, pe scurt, în cele ce urmează.

Principii şi cerinţe ale activităţii liderului politic

Eficienţa activităţii de leadership depinde de respectarea/aplicarea în practică a unor principii (reguli şi norme specifice, rezultate din experienţa pozitivă a acelor lideri şi organizaţii politice care realizează performanţe notabile ori de cîte ori le respectă) şi cerinţe menite să-i consolideze liderului puterea şi poziţia în cadrul grupului/colectivităţii pe care o conduce. Cele mai semnificative tehnici manageriale şi mecanisme psihosociale prin care conducătorul politic îşi exercită puterea şi influenţa sunt:

Organizarea şi direcţionarea activităţii politice spre îndeplinirea obiectivelor colectivităţii pe care o conduce. Practica exercitării eficiente a puterii politice face necesară cunoaşterea şi susţinerea corespunzătoare, de către lider, a obiectivelor şi standardelor de calitate ale activităţii de conducere, îndeplinirea funcţiilor şi responsabilităţilor specifice ce-i revin. Între acestea, organizarea şi coordonarea activităţii unei anumite comunităţi de interese politice au un rol esenţial. În context, conducătorul trebuie să facă dovada capacităţii de a motiva şi concentra eforturile celor pe care îi conduce (să aibă aptitudini organizatorice), de a le supraveghea şi evalua corect şi obiectiv contribuţiile în acest sens (să manifeste, de asemenea, calităţi psihosociale, exprimate prin inteligenţă interpersonală şi emoţională sau socială).

Demonstrarea competenţei şi abilităţii politice şi manageriale. Competenţa (capacitatea) şi abilitatea conducătorului politic derivă din cunoaşterea şi pregătirea îndeplinirii adecvate a răspunderilor şi responsabilităţilor rezultate din rolul/statutul său. Demonstrarea competenţei şi autorităţii, esenţiale în activitatea de organizare şi conducere pe care o desfăşoară, depind de nivelul pregătirii sale politice, dar şi de cel al pregătirii psihologice şi psihosociologice. Orice lider politic, cu atât mai mult cel care se pregăteşte să exercite puterea politică, trebuie să aibă un „simţ” psihologic şi psihosociologic dezvoltat, în măsură să îi permită să recepteze corect mesajele şi informaţiile primite, să le prelucreze şi să le valorifice în favoarea sa.

Prin pregătirea şi competenţa dovedite, liderul poate fi un model viabil pentru cei pe care îi conduce şi le poate mări capitalul de încredere în capacitatea sa de a gestiona problemele fundamentale ale colectivităţii, în conformitate cu orizontul lor de aşteptare. În mod obişnuit, sunt preferaţi şi acceptaţi liderii pragmatici, în proporţie mai mare decât cei sofisticaţi, la care prevalează mai ales abordările teoretice ale realităţii politice.

Comunicarea eficientă cu subordonaţii (guvernaţii). Comunicarea este un principiu şi, totodată, o cerinţă de mare importanţă în activitatea liderului politic. Ea are rolul de a realiza coeziunea şi legătura dintre acesta şi membrii organizaţiei/colectivităţii pe care o conduce, de a le orienta, confirma, infirma, analiza şi evalua activitatea pentru îndeplinirea în bune condiţiuni a scopului şi obiectivelor asumate/încredinţate (de lider/liderului) sau, după caz, în legătură cu care se exprimă speranţe, aşteptări în direcţia realizării (de către colectivitate/populaţie). Comunicarea/informarea bilaterală corectă, eficientă în cadrul activităţii de exercitare a puterii politice specifică binomului lider-guvernaţi determină efecte pozitive: pe de o parte, liderul reuşeşte să evalueze în mod realist activitatea, speranţele celor pe care îi conduce şi, pe cale de consecinţă, să ia cele mai oportune şi eficiente decizii; pe de altă parte, se diminuează suspiciunea, neîncrederea subordonaţilor (guvernaţilor) faţă de lider şi sporeşte autoritatea acestuia.

Nu puţine studii sociologice şi de psihologie socială au abordat şi explicat convingător rolul benefic al comunicării asupra eficientizării raportului dintre conducători-conduşi în procesul exercitării puterii. Comunicarea politică facilitează, astfel:

a) reacţii pozitive, care pot determina sentimente/atitudini de solidaritate prin care cei doi termeni ai relaţiei de putere se încurajează /se ajută reciproc; reacţii de destindere prin care se încearcă diminuarea tensiunii acumulate în timp (se utilizează, în acest sens, unele „artificii” ce intră în recuzita şi retorica politicii – gluma, anecdota, acordul disimulat, înţelegerea şi acceptarea tacită, consensul);
b) formularea de răspunsuri prin care liderul politic oferă sugestii şi indicaţii la problemele presante cu care se confruntă comunitatea. Exprimarea opiniilor personale, a sentimentelor şi dorinţelor liderului cu privire la probleme politice, sociale, economice etc. de interes major pentru colectivitate, informarea cetăţenilor, criticarea unor soluţii şi iniţiative ale adversarilor politici, asumarea responsabilităţii, într-un cuvînt transparenţa relaţiei cu obiectul actului puterii îi întăreşte autoritatea şi poziţia. Cetăţenii îşi arată, de multe ori, preferinţa şi susţinerea pentru liderii politici care comunică, dialoghează, se implică direct în rezolvarea problemelor comunitare, decît faţă de cei care conduc „din umbră” şi sunt lipsiţi de transparenţă;
c) reacţii negative, ce vizează dezacordul, dezaprobarea, refuzul, tensiunea, încordarea şi, în consecinţă, respingerea liderului de către organizaţie/populaţie sau respingerea acestora de către lider. Reacţiile negative rezultate în procesul comunicării au rolul de a contribui la rezolvarea unor probleme latente care agravează tensiunea şi predispun la conflicte organizaţionale şi, în ultimă instanţă, conduc la scăderea autorităţii şi legitimităţii liderului şi a structurii de putere din cadrul grupurilor, organizaţiilor, comunităţilor politice.

Motivarea subordonaţilor (guvernaţilor). Un lider politic eficient trebuie să asigure condiţii favorabile, stimulative ale motivaţiei celor conduşi de a-i recunoaşte competenţa şi autoritatea în procesul exercitării puterii. Există diferite modalităţi prin care guvernaţii pot fi motivaţi într-o asemenea direcţie. Cele mai semnificative sunt: atitudinea pozitivă (angajarea) şi interesul (preocuparea) manifestate cu privire la satisfacerea nevoilor lor personale; recunoaşterea competenţei acestora în îndeplinirea unor misiuni şi atribuţii; recompensarea succesului şi performanţelor obţinute; crearea şi întreţinerea unui climat psihosocial favorabil şi a unei coeziuni ridicate; existenţa unor structuri şi facilităţi care să le permită ascensiunea în mod democratic spre funcţii de conducere politică (puterea politică).

Controlul îndeplinirii de către subordonaţi (guvernaţi) a sarcinilor şi obligaţiilor ce le revin. Una din cerinţele fundamentale ale activităţii conducătorului politic este controlul direct sau prin organisme statale specializate a modului de îndeplinire a atribuţiilor şi obligaţiilor pe care le au subordonaţii (guvernaţii). Prin evaluarea şi urmărirea executării unor asemenea atribuţii şi obligaţii, liderul are posibilitatea să cunoască dacă cei pe care îi conduce conştientizează responsabilităţile ce le revin şi să dispună, după caz, aplicarea unor măsuri corective adecvate în raport cu abordările de factură negativă (superficialitate, incompetenţă, dezinteres etc.) manifestate de aceştia în context. Necunoaşterea modului în care subordonaţii îşi îndeplinesc sarcinile şi obligaţiile încredinţate determină scăderea performanţelor, a autorităţii şi legitimităţii liderului şi se răsfrînge negativ, în ultimă instanţă, asupra eficienţei activităţii grupului/colectivităţii.

Educaţia şi instruirea. Eficienţa şi performanţa activităţii liderului de exercitare a puterii politice presupune, în mod necondiţionat, competenţă şi profesionalism. Acestea sunt rezultatul unui proces permanent de educaţie şi instruire atît a conducătorului, cît şi a celor pe care îi conduce.

Educaţia nu vizează numai formarea/dezvoltarea unor abilităţi, deprinderi, calităţi specifice domeniului politic şi culturii politice, ci şi dimensiunilor civică, morală, de cultură generală ale personalităţii umane. În acest sens, o atenţie aparte trebuie acordată formării liderului politic în spiritul valorilor toleranţei, fair-play-ului, bunăvoinţei, bunului simţ şi respectului faţă de subalterni.

Cunoaşterea de sine. Autocunoaşterea îl determină pe liderul politic, implicat în procesul cuceririi şi exercitării puterii, să-şi formeze o imagine corectă asupra personalităţii sale (cunoaşterea trăsăturilor acesteia, a propriilor capacităţi şi limite etc.), care să-l determine să adopte un comportament adecvat realizării obiectivelor propuse/încredinţate. Respectarea acestui principiu conduce la punerea în valoare a potenţialului managerial, moral şi psihofizic al liderului, la dozarea corespunzătoare a eforturilor depuse pentru depăşirea anumitor limite şi vulnerabilităţi, deschide calea autoperfecţionării, determină consolidarea autorităţii şi legitimităţii puterii sale.

Modelul (exemplul) psihocomportamental personal. Modelul liderului este un principiu şi, în acelaşi timp, un mecanism de funcţionare al oricărui grup sau organizaţie.

Puterea poate fi creată şi susţinută, în mod direct, prin comportamentul şi prin personalitatea liderului, aflate în corespondenţă. Pe cale de consecinţă, liderul politic trebuie să fie sau să devină un model comportamental şi moral pentru cei pe care îi conduce, întrucît tocmai acest model constituie substratul motivaţional al recunoaşterii autorităţii şi legitimităţii sale. Reuşita angajării şi mobilizării corespunzătoare a subalternilor (guvernaţilor), respectiv eficienţa activităţii de conducere, depinde, într-o măsură semnificativă, de capacitatea liderului de a-şi demonstra calităţile prin modelul psihocomportamental pe care îl oferă (angajare, iniţiativă, competenţă, fermitate, consecvenţă, asumarea riscului, integritate morală, convingerea în ceea ce afirmă şi mai ales, în ceea ce face).

Formarea de noi lideri şi echipe de conducere. Între cerinţele fundamentale ale activităţii conducătorului politic, figurează şi aceea a selectării şi formării de noi lideri, care să continue exercitarea puterii, în conformitate cu ideologia şi practica politică specifice organizaţiei/grupului/colectivităţii pe care o reprezintă (de provenienţă). Eforturile subsumate identificării, pregătirii şi promovării de indivizi compatibili cu această cerinţă trebuie ferite de practicile dăunătoare (voluntarism, subiectivism, clientelism politic, arbitrariu etc.) care se manifestă, din păcate, nu de puţine ori, în prezent. Când activitatea în cauză este desfăşurată corect şi eficient ea are ca efecte nu numai dezvoltarea spiritului şi solidarităţii de grup (care motivează subalternii în participarea responsabilă la actul deciziei politice, prin conturarea speranţei că pot accede, astfel, la putere), dar şi întărirea autorităţii şi legitimităţii liderului aflat în exerciţiul mandatului.

Dumneavoastră ce părere aveţi? Modelul de mai sus poate găsi corespondent în viaţa politică din România sau din ţările în care trăiţi? Aştept comentariile voastre până săptămâna viitoare, aunci când vom încheia acest studiu de caz, cu prezentarea unor strategii şi tactici utilizate de către liderului politic pentru dobândirea şi exercitarea puterii.

Laurenţiu Arhip – Colaborator News Diaspora

Sursa foto 1: www.performance-rules.com

Sursa foto 2: www.k20center.ou.edu