0
0
“Stil de viață” altfel, zic!
Adică, nu mă voi axa nici astăzi pe imagini strălucitoare ale unei posibile vieți de vis, adică baruri scumpe, haine care te fac să arăți ca fotomodelele, prieteni petrecăreți, lumini de atmosferă și diamante la urechi. Și de data aceasta îi las pe cei de la Cosmopolitan să vă spună care sunt dimensiunile corpului perfect și cum ar trebui să vă asortați fusta la papionul lumbersexual-ului de lânga voi.
Mi-am zis că dacă tot monologhez pe un site care este dedicat diasporei, hai să vedem cum ajungem unii dintre noi să ne mutăm “afară” și, mai ales, cum, de ce și dacă ne schimbă, ulterior, acest statut. Care sunt motivele care ne fac să ne schimbăm nu doar stilul de viață… ci viața în totalitatea sa?
Cum vă explicam data trecută, nu am să mă complic cu standarde și grafice, nu am sa ma apuc să citez cercetătorii aceia care au toate răspunsurile, ci am să expun propriile păreri, propria poveste, mai ales că sunt o “diasporeana”. Din nou, expunere liberă, ceea ce va doresc și dumneavoastra!
Sunt în Italia de aproape 5 ani și am trecut prin multe bune și rele, cu câteva chestii care m-au lovit sub centură și m-au cizelat mai mult și mai bine, dar asta vă voi povesti altă dată. Privind în urmă la decizia mea de a veni aici, nu regret absolut nimic.
Să ne fie clar de la început: nu am plecat din Romania pentru că nu aveam ce sau unde munci! Nu!… Din contră. Aveam biroul meu de proiectare, aveam două echipe de colaboratori cu care lucram interioare, relații și prieteni, am o familie mare și, teoretic, normală (dar adevarul doar noi îl știm!).
Hai să o recunosc public: până la vârsta de 29 de ani le-am facut cam pe toate: cu o familie de fizicieni și profesori în spate, am avut parte de o educație excelentă, înconjurată de sute și mii de cărți (căci nu aveam voie să ies la joacă cu copii) – dar la bunica la țara recuperam, fiindcă acolo a fost pentru mine Raiul), la opt ani eram solista corului orașului, am luat lecții de vioară, pian și chitară (nu mai știu să cânt la vreunul dintre ele!!!), l-am cântat și slăvit pe Ceaușescu până la 12 ani, prin Cântări ale României, unde am luat zeci de medalii și premii, nu am vrut să merg la Fizică Atomică, cum voia tatăl meu, așa că… m-am pregatit pentru Academia de Arte (pentru 2 ani), dar am luat la Arhitectură.
V-am zăpăcit suficient?
Să continui. Din motive care cumulate se cheamă “viață”, în facultate mai mult m-a întreținut mama (DA, mama mea este Superman!!!), așa că, pentru un ban în plus, în primul an, împățeam pliante în intersecții pentru o firmă de publicitate, iar la școală vindeam colegilor referate pentru varii cursuri. Din anul al II-lea am început să lucrez la o multinațională italiană: mergeam full-time la job și aproape full-time la școală. Pentru aproape patru ani, am dormit patru ore pe noapte ca să fac față ritmului și toata nebunia asta mi-a placut teribil! Lucram cu străini și era extraordinar să cunosc persoane cu moduri diverse de a fi, de a vorbi și de a vedea lumea! Unul dintre acești străini a fost prima persoana care, în acei 22 de ani ai mei de viață, s-a oprit să mă asculte în interiorul unui scandal in firmă… și mi-a dat dreptate: s-a oprit, a făcut liniște, am raspuns întrebărilor sale și a fost pentru prima dată când cineva a ascultat tot ce am avut de spus. Și-a cerut scuze pentru neînțelegere și mi-a mulțumit pentru răbdare… și uite prima mea întâlnire cu oamenii “altfel”.
Ulterior, sub oblăduirea și susținerea unei dragi prietene arhitect și cu banii lui taică-meu (căci da, tata a reapărut în viața mea) mi-am deschis firmă de proiectare și design. M-am măritat cu primul meu prieten “ever” crezând ca e pentru totdeauna, am facut un copil spunându-mi că devenim mai responsabili în cuplu și ne va apropia sau chiar ne va ajuta să ne rezolvăm neconcordanțele din cuplu, dar am divortat dupa șapte ani de relație fiindcă am acceptat faptul ca eram complet, total și definitiv diferiți (a naibii educație de cuplu pe care o primesc copiii în România!!!), lucru pe care habar nu am avut să îl cuantificam atunci când ne-am pus faimoasele pirostrii.
Am lucrat pentru un an în televiziune, mă recunoștea lumea pe strada ca pe un cal breaz și fiică-mea devenise vedetă doar fiindcă vorbeam de ea “pe sticlă” în aproape fiecare emisie. Cand nu filmam, proiectam case și mobilier, pictam pereți și perdele. Nu mai aveam vacanțe sau zile de odihnă.
Life-style hiperactiv! Făceam de toate și încercam să-i mulțumesc pe toți, până când mi-am dat seama că habar nu aveam cine sunt eu și ce căutam în viața mea, căci mă dăruiam toată și nu era de ajuns. Oricum, își dădeau toți cu presupusul despre ce ar trebui să fac, iar așteptările lor de la mine erau, uneori, dacă nu mai mari decât ale mele, atunci sigur neadaptate persoanei ce eram… iar eu nu voiam să îi dezamagesc pe cei dragi.
Nu am plecat din România doar pentru că nu aveam destul.
Am plecat pentru că voiam mai mult, dar, mai ales, voiam altceva! Ah, voi credeți că știam atunci ce înseamnă “altceva”? Eh, credeți prea mult! Nu știam, dar eram decisă să aflu.
Nu, dragilor, nu merg pe principiul “dacă nu vă pot convinge, mai bine vă zăpăcesc”. Însă, hai să fim sinceri: de câte ori v-ați privit și, oricât de bogată ar fi viața voastră, ați simtit că nu este ce vreți?
Sincer și curat ca tăietura unui bisturiu în mâinile unui chirurg: am plecat din România pentru că nu mai suportam societatea plină de aparențe, familiile care promovau perfecțiunea în afara casei, iar la ei în familie sălășluia dezastrul emotiv ce implică mai ales copiii (am fost învățați prost să “stăm și să răbdăm”), am fugit de “vai, dar ce va zice lumea?!?” și teribila “dar tu știi cine sunt eu?”. Am plecat fiindcă românul are un ego până la stele, mania țiganismului, privitului la televizor la bălăcăritul în public, fiecare are o parere despre viața altuia și vrea să și-o impună. Emisiunile TV, unde divorțează doi “neica nimeni” sau moartea vreunui bulibașa, ne transformă în ființe îndobitocite ce nu dezlipesc retina de ecran, comentând și mirându-ne, constant, de prostia pe care o vedem, fără a fi conștienți de a noastră. Dar nu cumva să mergem în acest timp la vreun curs de economie politică, nu de alta dar poate învățăm cum să votam și să ne calculăm singuri taxele. Am plecat fiindcă trebuie să te lupți cu statul pentru un formular care ar trebui să salveze viața unui om (chiar dacă are tot dreptul legal la acea bucată de hartie!), pentru că implicarea politică și socială a cetățeanului de rând încă se limitează la statul în fotoliu și la criticatul cu berea în mână din fața TV-ului, pentru că oricum poți fi agresată sau violată, ziua în amiaza mare, în mijlocul orașului și NIMENI nu intervine . Țara de unde vin este cea unde vecinii, colegii, prietenii sau membrii familiei știu mai bine decțt tine ce trebuie să faci cu viața ta și, daca vrei să decizi singur, îi iau palpitațiile și te acuză că vrei să îi “sinucizi” provocându-le infarctul. Vai de steaua ta dacă vrei să fii doar tu si cu tine și să decizi (tupeu, șoc și lipsă de respect!) pentru viața ta! Am plecat fiindcă peste tot sunt lupi moraliști care urlă ca bezmeticii pentru că viața altora o consideră ca fiind a lor, chiar și dacă privesc o telenovelă turceasca (am vazut că astea sunt acum la moda). Conceptul “te naști, faci o școală, te măriți, faci unul/doi copii, muncești 40 de ani undeva (de dorit serviciu fix, desigur) și, ulterior, mai și mori” este clar în mintea multora… O țară de îndobitociți de comunism în care viața trebuie să fie ceva “sigur”. NU! Viata nu e sigură, tocmai de asta e absolut minunată!
Treaba cu serviciu “sigur”, întotdeauna mi-a zdrăngănit în minte ca un pian dezacordat. Personal, un astfel de concept cred că ne duce la moarte sigură înainte să trăim… Acest cuvânt folosit în contextul greșit generează dezastre fiindcă limitează. La nivel social, acest cuvânt poate distruge creativitatea și ambițiile individuale și în acest fel, având înglobat în subconștient frica de necunoscut (cuvânt ce ușor se identifică cu “nesigur”), reușim, în masă, să ne distrugem singuri ambițiile.
Vorbesc despre un mental colectiv, alterat în secole de viață, vorbesc despre o mentalitate înca profund arhaică ce se află la limita lașității ce, priviti realitatea în față, poartă o întreagă țară, o întreagă societate în pragul falimentului colectiv. Și nu, nu suntem singura țară care procedează așa… din păcate. În România, însă, se observă foarte acut. Românii trăiesc într-o societate, într-un mediu, într-o țară toxică lor înșiși și încă nu fac ceva concret să-și schimbe statusul.
(Accentuez din nou asupra ideii conform căreia aici găsiți doar trăirile mele, părerile proprii și mi le asum în totalitate. Am, însă, impresia că, măcar parțial, vă veți regăsi în povestea mea, inclusiv voi, cei care ați ales să ramâneți în țară.
V-o spune una care privește asupra satului din turla clopotniței.)
Anca Elena Dincă – Colaborator News Diaspora
TO BE CONTINUED…
