0
0
Am făcut facultatea în primii ani după ’89 –am terminat în 1995–, așa că am avut „privilegiul” să am de-a face cu o sumedenie de profesori cu apucături care nu aveau nimic în comun cu pregătirea profesională a unui viitor specialist. „Scrieți, orice, numai scrieți!”, faimosul îndemn lansat de Ion Heliade – Rădulescu către tinerii scriitori ai secolului al XIX-lea, era foarte actual într-un sistem de educație și cercetare care venea după pârjolul ceaușist din anii ’80, dar mai mulți profesori preferau să folosească o altă zicere, însoțită deseori de un zâmbet șmecheresc: „Cărți din cărți se fac!” Îmi amintesc foarte limpede nedumerirea și repulsia pe care le-am simțit când am auzit prima oară această zicere și nu am reușit să înțeleg ce vrea să însemne decât după explicațiile unor colegi mai pricepuți: „ce-o fi așa de greu de înțeles, iei mai multe cărți, extragi pasajele de care ai nevoie și le pui unul sub altul până se face o nouă carte, o semnezi, o publici, faci asta de mai multe ori și ești profesor universitar”.
Tot sistemul meu de valori, tot ce visam că trebuie să facă un om de știință, s-a prăbușit atunci, din fericire pentru mine doar temporar. Am văzut apoi că nu erau doar vorbe, nu era o glumă academică repetată stupid de mai mulți profesori universitari, ci era o practică des întâlnită, inclusiv în institutele Academiei. Nu am reușit să înțeleg niciodată cum se fac cărți din cărți, așa că nu am devenit Prim-Ministru.
Îmi mai amintesc din facultate examenul de Geologia României, cu profesorul Mutihac, care era o somitate în domeniu, un caracter marcant și un dascăl fermecător. Examen scris, relativ accesibil, subiect unic și folositor pentru orice tânăr studios care pretinde că vrea să înțeleagă ceva din mediul înconjurător. Învățasem cât am putut de bine, cu destulă plăcere, așa încât nu am avut probleme în a umple câteva pagini. Ies de la examen satisfăcut și aștept rezultatul fără mari emoții. După câteva zile, se afișează rezultatele și mă trezesc pe lista de picați. Eram convins că este o greșeală și merg, încă liniștit, în cabinetul profesorului să lămuresc eroarea. Mutihac caută lucrarea, se uită puțin peste ea și, deja ușor revoltat de îndrăzneala mea de a-i cere socoteală, îmi spune: „Nu e nicio greșeală, dumneata ai vrut să ma înșeli și să zici mersi că nu te dau în judecată.” Eu, nedumerit complet, ca lovit de trăznet, îndrăznesc și cer explicații. „Păi de unde știm noi că este lucrarea dumitale dacă nu ți-ai scris numele? Ai vrut să mă înșeli, iar înșelăciunea este caz penal.” După două ore de stat la el în cabinet… nu am reușit să-l conving pe profesor că lucrarea este a mea, că pot da o probă de scris, m-a chemat în toamnă, repetând de „n” ori că am vrut să-l înșel, iar înșelăciunea este caz penal. Doar pentru că nu mi-am scris numele pe lucrare… Am reușit să înțeleg că atunci când scrii un text trebuie să-l semnezi dacă l-ai scris tu și, pe cale de consecință, nu trebuie să-l semnezi dacă nu-ți aparține.
În 2012, prestigioasa publicație Nature publică un articol cu titlul Romanian prime minister accused of plagiarism. Cazul este mai mult sau mai puțin bine analizat și într-un final, făptașul recunoaște că lucrurile nu sunt tocmai în regulă și propune îngroparea cazului printr-un demers apocaliptic, adică renunțarea la titlul de doctor. Altfel zis, pur și simplu nu se pune, am glumit! Cu timpul unor oameni, cu resursele unei universități, cu banii contribuabililor!
La început am fost mânios pe făptaș, dar azi cred că-l înțeleg mai bine: probabil a învățat pe de rost lecția predată în anii ’90 de mulți profesori universitari despre cum se fac cărțile din cărți și nu l-a avut profesor pe domnul Mutihac. De unde era să învețe că a plagia înseamnă a fura din munca altuia și a înșela pe cei din jurul tău?
Cazul a fost intens mediatizat, diaspora științifică a reacționat la unison cu societatea civilă și mediul academic decent din România, dar, până astăzi (14 mai 2015), nu au existat urmări concrete.
Dr. Sorin Cheval – Editor News Diaspora
