0
0
Să ai ambiția de a deschide un restaurant în centrul unei metropole ca Roma nu este de ici-de colo…
Însă, iată deschiderea celui de-al XIII-lea restaurant al unei societăți ce însumează mai mult de 250 de angajați.
“Frankie’s Grill” este cel mai mic “copil” al lui Franco Nizza, întreprinzător italian născut în Statele Unite (New York), dupa ce părinții săi au decis să emigreze imediat dupa ce-l de-al II-lea Război Mondial.
La vârsta de 12 ani, Franco a început să muncească în restaurantul unchiului său și, la 14 ani, deja era regele neîncoronat al grătarului din fast-food-ul cu influențe italiene al familiei. “Frankie” – așa îl numeau! Servea la mese, spăla vase, ajuta în bucătărie și spăla pe jos, cot la cot cu angajații. Îi plăcea acel loc aglomerat, vesel, unde putea întâlni o mulțime de oameni interesanți. A început să inventeze rețete de sosuri și, încet-încet, a perfecționat ceea ce acum este cunoscut ca “The Frankie’s sauce”: fondue de brânzeturi semi-învechite, cremă de ciuperci “porcini” și sos barbeque…A venit în Italia atunci când nu avea nici măcar 25 de ani și a început să facă ceea ce știa mai bine: să lucreze într-un restaurant… dar nu oricare restaurant de data aceasta, ci al său!
Suntem în anul 2015 și, privind acest atipic italo-american, nu pot decât să mă mir: depășește 1,90 m înălțime, atletic, vorbește clar, apasă pe consoane și îmi zâmbește în timp ce mă privește fix, sigur pe el. Nu pot decât să mă gândesc prin câte a trecut ca să ajungă aici…
– Cum este sa crești o afacere ce se întinde pe toată suprafața Romei, Franco? (îl întreb în pre-ziua deschiderii, când personalul înca făcea curat, înca punea vinuri în frigidere și așeza mobile…)
– (râde legănându-și capul) E ca o viață: iei decizii și mergi înainte cu ele. Te uiți în urmă, înveți din greșeli, repeți deciziile ce au adus roade și le îmbunătățești!… Nu-i complicat de fapt! Trebuie să fii corect cu tine și cu ceilalți!
– Vorbeste-mi puțin despre câteva din restaurantele tale. Au toate același specific?
– Doamne, nu!… zice râzând zgomotos, dând capul pe spate! Nu! Îți imaginezi ce plictiseală? Păi, ar fi restaurantul-bar de lângă Basilica San Pietro, pe Via della Conziliazione care este extrem de turistic… de fapt, cred că romanii nici nu intră acolo (râde din nou). Are trei niveluri și, în permanență, e plin, de la 7 dimineața până la 2 noaptea… Apoi, mai sunt cele doua baruri și un restaurant de lângă Castel Sant-Angelo. Astea sunt relativ comune. Da, intră mulți turiști, însă în zonă sunt foarte multe birouri, mulți italieni ce lucrează în zonă, așa că merg mult pe produse tradiționale – multe feluri de paste, orezuri, carne roșie, chiftele… chestii ce le găsești și acasă, dar ești prea ocupat să muncești ca avocat de prestigiu sau arhitect de renume ca să mai ai timp să mănânci acasă. Prețurile sunt medii – înalte, dar am mereu clienți și aici: mic dejun (italian sau american)/ prânz/aperitiv/ cină. Mai sunt cele din Prati și Parioli (cartiere “înstărite” ale Romei) Ah! Trebuie să menționez, însă, perla mea: “Il Presidente” de la Fontana di Trevi! Da, acela este un loc finuț, delicat: mâncare cu ingrediente deosebite, serviciu elaborat, vinuri scumpe, băuturi fine… un loc ce poate oricând să concureze cu toate restaurantele astea de fițe, cu stea michelin! (râde!) În restaurantele mele se mananca mult și bine! Platesti, dar știi că merită! (râde din nou).
– Cum ai reușit să îți formezi echipa pentru a crește această afacere? Ai zeci de angajaț!
– Sute! Am sute și mă mândresc cu asta, însă, la baza acestei echipe îmi stă familia. Sunt căsătorit de peste 30 de ani cu o femeie la fel de puternică ca și mine. Este de origine spaniolă: focoasă și cu sânge fierbinte! (ridică puțin tonul vocii, odată cu bărbia ce pare că îmi arată tavanul. E mândru!) Iți trebuie alături pe cineva cel putin la fel de puternic ca tine ca să îți atingi ambițiile, iar eu am avut noroc să am o nevastă care să mă depășească uneori! Avem 7 copii și 13 restaurante, plus câteva magazine! În contabilitate și la serviciul de personal mi-am luat verișori, doi frați, cumnatele și, de aproape opt ani, inclusiv o parte dintre copiii mei. Cel mai mic are 16 ani și sper ca și el să fi moștenit de la mine spiritul întreprinzător. Îl iau cu mine peste tot în punctele noastre de lucru. Avem o mulțime de angajați ce nu sunt de naționalitate italiană și copiii mei trebuie să învețe să îi trateze pe toți cu respect, fiindcă din mâinele bengalezului care spala pe jos sau curăță cartofii ne câștigăm averea, ca și din mâinile bucătarilor români sau italieni. Am ruși care lucrează ca ospătari sau ca ajutor de bucătari! Nu suntem rasiști. Le aduc copiilor mei mereu aminte că și noi suntem destzeleniți: eu sunt italian americanizat și, apoi, italianizat din nou. Pentru mine, rasa nu există, așa că dau oricui șansa să își câștige corect venitul lunar și nu vorbesc deloc de pragul minim de plată. Fără nicio excepție, toți angajații mei au contracte de muncă din prima zi în care au trecut de interviu (asta dacă au depășit perioada de probă de 5 zile).
-Hai să vorbim de “Frankie’s Grill”! Maine îl inaugurezi. Ai ales să îl deschizi într-o zonă extrem de traficată de turiști bogați: Via Veneto! Însă, în loc să te orientezi spre un restaurant stilat, ai ales să realizezi un restaurant- hamburgerie/grill… Cum de te-ai întors la bucataria americană? Și de ce tocmai în zona în care te aștepți să găsești doar ospătari cu cămașă și papion, iar ai tăi au tricouri roșu-bordeoux.
– Păi, tocmai asta e ideea! Nimeni nu ar fi suficient de nebun să deschidă o hamburgerie aici! Partea cea mai nebună, însă, este că vom fi deschiși 24 ore din 24, zi și noapte! Sunt discoteci în jur, iar la 3 sau 4 dimineața, când iese omul de la dans, îi va fi foame, iar Frankie’s Grill va fi deschis! Și, apoi, nu m-am despărțit vreodată de bucătăria americană. Am mai încercat produse de genul hamburgerilor și în alte puncte de servire, însă cred că nostalgia copilăriei și scârba fast-food-urilor ce servesc produse de slabă calitate clienților m-a convins să o fac! Da, este o hamburgerie/ grillerie, dar ingredientele mele sunt proaspete! Carnea ajunge de la măcelar în fiecare dimineață. E proaspăt măcinată, avem rețelete noastre pentru carnea de burgeri. Nu adaug tâmpenii de genul “intensificatorilor de arome”! Ce-i aia? Păi, ori mananci carne, ori … ce? La mine, bistecca e bistecca! Carnea de pui vine de la o fermă biologică de la 20 km de Roma, pâinea vine de la cuptor în fiecare zi la ora 10, roșiile sunt proaspete, sosurile făcute în casă, aici vorbesc, inclusiv, de “Frankie’s sauce”, salatele, ouale, tot!… sunt proaspete! Suntem un restaurant, nu un fast food! Omul vine, se asează, comandă, bea un vin de calitate și mănâncă bine!
Și, apoi, suntem pe Via Veneto, în centrul Romei, la două minute pe jos de Piazza Barberini, la trei minute de Villa și parcul Borghese! Sunt poziționat lângă hoteluri de 4 și 5 stele, lânga Ambasada Americană și Ministerul Dezvoltării, ca să nu mai spun de sediile celor mai mari bănci europene. Păi, nu mi-ar fi rușine să mă prezint cu altceva decât cu ce-i mai bun aici? E plină Via Veneto de fițe și maniere! Vreau să îmi văd clienții mancând cu mâinile niște costițe pe grătar, așa, sănătos, cum se făcea pe vremuri înainte să ne fie rușine să ne murdărim! Eu am crescut mâncând cu farfuria pe genunchi pe scările casei din Brooklin. Aici le dau șervețele umede, parfumate a lămâie
(Râde zgomotos. Ochii îi strălucesc și îi citesc foarte ușor pe chip fericirea.)
– Franco, de câte ori ai fost în vacanță în toți acești ani? Ai crescut un imperiu! Sunt convinsă că nu ai prea mult timp să respiri… Cum faci să te relaxezi?
– Fata mea, când în viață îți găsești menirea, nu mai muncești!
– Parcă ești o reclamă la curentul New Age!… (îi zic, râzând la rândul meu)
– Uite, hai să-ți spun un secret (și se apleacă peste masă ca și cum ar vrea să îmi șoptească la ureche): nu știu exact cine sunt ăștia cu New-Age-ul lor… dar or ști ei ceva, fiindcă eu sunt dovada vie! (se îndepărtează făcându-mi cu ochiul și continuă). Este adevarat că am fost norocos să îmi placă să lucrez în restaurantul unchiului meu, chiar dacă munceam cât un adult și nici nu aveam vârsta majoratuluui, dar vremurile mi-au fost prielnice și am fost ambițios! Da, am lângă mine femeia potrivită ce nu doar ca mi-a fost alaturi, dar m-a și contrazis, m-a facut să văd lucrurile cu ochii ei. O batăioasa cu care am mers mereu înainte! Mi-a dat și șapte motive să mi-o țin legată de mine, la bine și la rău, ce-i drept! Viața mea e o creație continuă. Am venit în Italia cu banii economisiți în State și am deschis un restaurant mic, doar cu ce știam din experientă . Nu am facut școli de economie. Plătesc oameni acum să îmi administreze restaurantele. Cel mai tânăr administrator e școlit ca Food& Baverage Manager și nu are nici macar 40 de ani. Îl am aici, la Frankie’s Grill. Eu am crescut fiindcă i-am crescut pe alții, înțelegi? Și mai știi ceva? Am crescut fiindcă fiecare din oamenii ăștia m-au crescut pe mine. Eu cred în meritocrație! Sunt unul din ăia care dacă recunoaște o valoare o ia și o cizelează, dar și dacă văd o lichea, unul ce vrea să mă păcălească sau să mă fure, zboară de urgență! Decizii! Eu iau în mod continuu decizii și mi le asum, nu mă mai uit în urmă, nu mă bâlbâi că pierd timp! Îmi place așa! Mai și greșesc, că nu se poate altfel, dar așa mă păstrez și umil, pentru că, dacă devii arogant, îți pierzi pământul de sub picioare și nu e bine… Înțelegi tu? (și își ridică sprânceana stangă în timp ce mă fixează cu privirea.)
– Franco, te mai întreb o dată.Când ai fost în vacanță ultima data? Zi-mi ce faci când nu ești în restaurante sau în magazinele tale?
– Dorm! (râde) Nu, nu dorm, am râs de tine… Mă duc, uneori, cu juniorul la meciuri sau îmi scot nevasta la o plimbare la Monte Carlo. La iarnă, vrem să plecăm în Bali cel puțin 10 zile… Acum ne-au crescut copiii și, cum aproape toți sunt în afacerea familiei, trebuie să învăt să am încredere la rândul meu. Dar nu e ușor să predau ștafeta… îi sun din vacanțele scurte (acolo, un week-end, cel mult 3 zile) și îi stresez cu întrebarile (râde din nou), dar nu mă pot abține. Uneori o fac intenționat! Mă distrează teribil când uneori îmi închid nervoși telefonul în nas cu un “Tată, m-ai dus în Anglia la studii, lasă-ma acum să fac și practică, nu mă mai zăpăci de cap!” Ce viață nebună am! Meravigliosa! (Minunată!) Mai sunt norocos că am buni prieteni! Lucrăm împreună de aproape 30 de ani, îmi administrează localurile, colaborăm continuu. Să fii un om bun de afaceri nu înseamnă să neapărat să ții de banii tăi și să faci din alții sclavi, să fii tu șeful și atât. Eu am crescut împreuna cu alții. Unii din angajații mei, de mult timp nu îmi mai sunt “angajați”. Sunt oameni pe care dacă îi sun la 5 dimineața îmi răspund și mă ajută, așa cum eu le răspund și îi ajut! Am angajați care, uneori, vor să plece, să își dea demisia: ba au găsit un program mai bun de lucru, ba mai mulți bani, ba au probleme de sănătate… Mă duc și vorbesc cu ei, vorbesc cu managerul lor, încerc să văd dacă pot evita să pierd un angajat valoros! Păi cum să las să plece un om ce ani de zile a lucrat cu mine? Suntem oameni, vorbim, ne mai supărăm, ne adaptam unii altora! Ăsta e secretul, fata mea: sa fii om printre oameni, înțelegi? Eu, fără toți ăștia de îi vezi că mișună pe aici, nu aș fi ce sunt și nu trebuie să o uit și nici copiii mei. Ei au crescut cu bani, nu ca mine frecând podele prin restaurante. Ei nu știu ce înseamnă să mănânci cartofi prăjiți rămași în farfuria unui client, fiindcă uneori nu mă puteam opri din muncă și munceam și câte 14 ore pe zi. Copiii mei, la majorat, au primit cadou câte o mașină de lux, apoi le-am luat apartamente în centrul Romei, dar îi iau dupa mine pe scuter și îi învăț despre afacerea cu restaurante de cand aveau 6-7 ani… Fata mea, cea mare, deja e autonomă, are în mână biroul de personal al firmei, m-a facut și bunic de curând. Soțul ei e avocat și colaborăm des. Așa suntem noi italienii: familiști, pasionali, nebuni, agitați! Latini! De aici pleacă expresia “sânge latin” ce ne explică temperamentul. Suntem și mămoși până la extrem! Familia vine pe primul loc! Mereu!
– Stai așa că m-ai blocat acum cateva propozitii: tu mergi pe scuter? Nu ai o mașină?
(Se uită la Antonio- directorul administrativ al firmei și la Francesco- managerul Frankie’s Grill)
– Uite, că sunt ăștia doi aici, iar cu Antonio mă știu de peste 15 ani… Eu am scuter și am și mașină, dar mașina am primit-o cadou… de la angajați. Mergeam pe un scuter amărât până acum câțiva ani, că nu îmi trebuia mai mult. Sunt italian, sunt bărbat, mă mișc mai repede așa… Însă, acum 4 sau 5 ani, de ziua mea, mi-au făcut cadou o mașină Fiat Punto. Timp de câteva luni, fiecare angajat a dat din propriul salariu câte 5 euro și au facut bani pentru o mașină standard. Nu am scaune de piele și nici senzori de parcare sau mai știu eu ce! Am radio și aer condiționat! E bleu! Mi-au zis că le e rușine să mă vadă că mă învârtesc pe stradă într-un scuter cu șaua tăiată (că mi-au tăiat șaua într-o noapte, lângă blocul unde locuim de 20 de ani).Nici acum nu știu cum să mă simt: fericit că am astfel de oameni lângă mine sau rușinat pentru că, la anii și la banii mei, să facă ăștia chetă să îmi ia mașină…
Eu nu am avut bani de mașină când eram tânăr, înțelegi? Voiam să îmi fac un viitor! Munceam și investeam în afacerea mea… Acum nu știu să mă mai dezobișnuiesc și cred că nici nu vreau. Am tot ce îmi trebuie.
Rămân fără cuvinte. Mă uit la el în timp ce mănâncă cu mainile o porție de costițe pe grătar. Vorbește apăsat, accentuând pe consoane: am în fața mea un întreprinzător extrem de bogat ce se plimbă intr-un Punto cumpărat de angajați, își cunoaște pe nume aproape toți colaboratorii, râde mult și își sprijină privirea pe Sandra (soția lui), pe Antonio și Francesco (ultimul sosit în echipa de manageri ai firmei) de fiecare dată când spune ceva. A venit din State acum mai mult de 30 de ani și a investit toți banii în prima sa afacere care a devenit un mic imperiu.
– Franco, ești unul din acele visuri americane ce le vedem în filme, la televizor, știi? Nu credeam că mai există oameni ca tine.
– Nu, îmi zice…(în timp ce se șterge la gură cu șervețelul roșu-bordeux.) Eu nu știu ce e acela vis american. Eu am reușit în viața din Italia, nu în America. Și, daca vrei să știi, eu nu cred în treaba cu “visul american”. Cred că trebuie să fii foarte motivat ca să ai succes!
– Care a fost motivația ta?
– Sosul!
– Poftim? Ce anume?
– Sosul meu: “Frakie’s sauce”! Mamăăă, nebunie! Ia de aici (și imi intinde cupa micuță plină de sosul beige-rozaliu): fonduta de branzeturi pe baza Fontina cu cremă de ciuperci “porcini” și sos barbeque! A fost primul meu vis ca să devin faimos, să ies din sărăcie, să nu mai frec și să curăț hote imense în bucătăriile restaurantelor altora, să nu mai curăț cartofi sau să servesc la mese! Îmi plăcea ideea să am ceva doar al meu, să fie așa de bun încât să îți lingi degetele și să meargă cu fripturile, cu grătarele care mi-au placut mereu… Sosul ăsta a fost motivația mea!
Îl întreabă pe Francesco despre lista de vinuri pe care cere să o vadă și, apoi, se interesează cine e ospătărița ce încarcă frigiderele și organizează cantina.
– E româncă! Ca tine! Ce zici? Tu nu vrei să vii să lucrăm împreună aici? (îmi zice zâmbind)
Jumătate de oră mai tarziu îl văd cum pleacă, împreună cu fiul cel mic, spre scuterul parcat lângă restaurant. Nimic din atitudinea sa nu spune că habar nu are exact câți bani are în cont (cu toate ca are contabili pricepuți ce pot să îți dea răspunsul la aceasta întrebare, cu virgula inclusă). Sandra se urcă la volanul ununi Mini și…pufff! Dispar!
Mă simt de parcă m-am întâlnit cu Richard Branson! Mă întreb dacă dialogul acesta chiar a avut loc și îi văd încă lângă mine pe Antonio și Francesco ce îmi confirmă că oameni ca Franco Nizza încă exista. Low profile, de școală veche…
Să îl cunosc pe Franco m-a facut să cred și mai mult, și mai cu forță, în faptul că de la visurile mici au pornit marile ambiții! Am avut în fața mea, pentru două ore, un om ce, în epoca aceasta a consumismului, a superficialului și a ambițiilor duse la extrem, nu cred că mai întâlnim des.
Mă ridic și eu, zambesc, mulțumesc, le urez succes cu deschiderea, le promit că voi veni a doua zi la inaugurare.
Am fost și m-a mirat să nu îl vad pe proprietar acolo.
– Antonio, aș fi vrut câteva fotografii cu Franco. Există vreo șansă să vină?
– Ah, nu! Inaugurarea lui a fost ieri, cand puneam toate lucrurile în ordine, când făceam curat, când făceam testele de mâncare iar personalul nu era în uniformă. Inaugurarea e așa, pentru ochii lumii… El nu vine niciodată la petrecerile de genul acesta.
Și vine rândul meu să râd zgomotos. Am vaga impresie că noi, la cei 30-40 de ani, ne mișcăm mai încet ca omul acesta care, acum cateva zeci de ani, cobora de pe un vapor cu visul unui sos în minte, din care a facut un regat.
Nah, să îmi mai spună mie cineva că imposibilul există!
Până data viitoare, dragilor, visați și fiți ce visați să fiți! Fiți cu tot sufletul, trăiți și respirați propria credinta, convingere, idee, pasiune, căci am întalnit pe cineva care mi-a spus cu siguranță în glas, accentuând consoanele, că viața e facută din decizii asumate, chiar dacă decizi să faci doar un sos de pus pe costițele la gratar.
Chapeau!
Anca Elena Dincă – Colaborator News Diaspora
