0
0
Educația primită în România, aptitudinile pentru cercetare științifică, produc uneori rezultate remarcabile pe alte meridiane. Decebal Cheldiu este un inginer român care lucrează pentru industria aeronautică americană de cel mai înalt nivel și care a avut amabilitatea să ne acorde un interviu în care ne destăinuiește câte ceva din motivele plecării, din dificultățile adaptării, traiul pe pământ american și planurile de viitor. Este povestea a milioane de români pentru care țara nu a putut să ofere un trai decent și care fac performanță pe alte meleaguri. Oameni care nu și-au uitat rădăcinile, legați profund de români și care nu exclud revenirea.
Jurnalist: Domnule Decebal Cheldiu, în 2005 erați un inginer cu o experiență de 10 ani în diverse firme din România. Economia se stabilizase, integrarea în NATO și UE erau eminente. Ați ales totuși să emigrați în SUA. Ce v-a determinat să faceți acest pas? De ce în SUA?
Decebal Cheldiu: Aveţi pe jumătate dreptate, economia se stabilizase, însă marea industrie din zona oraşului Braşov, unde locuiam, care încadra marea masă de ingineri ieşiţi de pe băncile Universităţii Transilvania era deja dezmembrată, iar piața muncii în care cererea de locuri de muncă calificată era mult mai mare decât oferta de locuri de muncă făcea că micii privaţi rămaşi în piaţă să nu aibă dorinţa să asigure stabilitatea financiară necesară unui inginer tânăr. Cu atât mai puţin unei familii la început de drum aşa cum era cazul meu. Primul nostru copil era nou-născut şi dorinţa noastră primordială a fost să-i asigurăm un viitor lipsit de griji fetiţei noastre. Aşa am început să-mi promovez profilul profesional pe site-uri de specialitate din străinătate. Visul de a emigra pe “tărâmul făgăduinţei” îl aveam de dinainte de ’89, aşa încât şi eu şi soţia am depus anual aplicaţii la Loteria Vizelor. Anul 2004 pot să spun că a fost cu noroc pentru noi, a apărut pe lume prima noastră fetiţă, o companie mare de recrutare a forţei de muncă din Statele Unite m-a contactat mai întâi online şi apoi prin telefon pentru a se interesa de disponibilitatea mea de a începe un contract de muncă peste ocean, iar în timpul negocierilor soţia mea a şi câştigat Loteria Vizelor.
Jurnalist: Cum ați ajuns să lucrați pentru Boeing și ce faceți mai exact? Mai sunt români care lucrează la acest gigant al industriei aeronautice mondiale?
Decebal Cheldiu: Un mare rol în găsirea unui loc de muncă în Statele Unite îl poartă Companiile de Recrutare a forţei de muncă, o companie de acest gen mi-a facilitat şi acest prim contract ce ne-a dus peste Ocean. Am început muncă în Statele Unite la debutul anului 2005 în specializarea mea (Utilaje şi Tehnologii de Sudare), însă am descoperit în scurt timp că eram plătit la un nivel mult mai scăzut decât ceilalţi colegi americani. Nivelul salarial negociat şi acceptat de mine la plecarea din România era imens comparat cu nivelul salarial la care eram plătit în ţară, însă totuşi era mult mai scăzut decât cel tipic din Statele Unite pentru tipul de muncă prestată. Şansă să ajung în scurt timp la acelaşi nivel salarial că şi colegii mei era mică rămânând la aceeaşi companie, iar modul cel ami sigur de a creşte spectaculos nivelul remuneraţiei este de a-ţi scimba locul de muncă. Am continuat să aplic pentru noi locuri de muncă iar ofertele nu au întârziat să apară, mai ales că locuiam în zona Detroit – inima industriei de automobile din Statele Unite. În mai puţin de un an, am început să lucrez la un gigant japonezo-american şi totul a mers bine timp de un an şi jumătate, însă la jumătatea anului 2006 criză financiară a început să lovească crunt industria din zona iar locul meu de muncă era în pericol. Am actualizat profilul meu profesional pe site-urile de căutare a locurilor de muncă şi la sfârşitul verii lui 2006 am fost contactat de o companie de recrutare a forţei de muncă care m-a întrebat dacă sunt disponibil să schimb industria în care muncesc şi să încep o nouă carieră în domeniul aeronauticii. Am răspuns afirmativ în principiu, fiind deschis la noi oportunităţi, aşa că am fost chemat la un interviu condus de manageri de prima linie de la Boeing iar după interviul lung de câteva ore o oferta extrem de tentantă mi-a fost făcut pe loc. Dezavantajul… aveau nevoie de răspuns pe loc, iar acceptul implica relocarea noastră pe termen lung în nord-vestul Statelor Unite în zona Seattle. Le-am cerut o ora de gândire, timp în care am cântărit pe telefon împreună cu soţia toate implicaţiile acceptării sau respingerii acestei oferte. Acceptarea însemna despărţirea de casă proaspăt cumpărate în toamna lui 2005, despărţirea de prietenii noştri buni români la care locuisem chiar după sosirea în State, despărţirea de comunitatea românească solidă din zona ce ne primise cu braţele deschise şi plecarea spre vest, spre necunoscut precum primii pelerini ce cucereau Vestul Sălbatic. Refuzul însemna renunţarea la o oferta extrem de tentantă, aproape “de nerefuzat” din punct de vedere financiar în condiţiile în care spectrul concedierilor în masă şi probabilitatea mai scăzută de a găsi locuri de muncă bine plătite în zona plutea în aer, prăbuşirea industriei de automobile fiind iminentă. Aşa am ajuns să dăm spre închiriere casa proaspăt cumpărată, să ne mutăm în Seattle şi să încep muncă pentru cel mai mare constructor de aeronave comerciale şi militare din lume. Munca am început-o la proiectarea diferitelor părţi din fuselaj şi a structurii de rezistenţă pentru cel mai avansat avion de recunoaştere marin şi luptă anti-submarine, proiect cu numele P8-A Poseidon. După ce proiectul a fost dus la bun sfârşit, am fost solicitat să continui muncă pentru integrarea a două alte mari proiecte 747-8 (varianta transport marfă şi varianta transport călători). La sfârşitul lui 2009 am început să-mi dezvolt în timpul liber şi o afacere proprie prin învestirea excesului meu de resurse financiare pe piaţă de capital, iar în toamna anului 2010 Boeing mi-a solicitat ajutorul şi expertiză profesională în punere pe picioare a unui proiect revoluţionar prin folosirea materialelor compozite pentru întreagă structura de rezistenţă a aeronavei de transport pasageri ce poartă numele de 787-9. Asta a însemnat relocarea pentru un an la unul dintre cele mai avansate centre de proiectare Boeing renumit pentru colaborările aproape exclusive cu NASA, situat în Huntsville Alabama. După această experienţă extraordinară, Boeing mi-a lansat propunerea de a-mi largi orizonturile cunoaşterii prin implicarea în proiecte de design al arhitecturii premium a interioarelor aeronavelor. Aşa am revenit din 2011 în zona de nord a oraşului Seattle la locaţia Boeing din Everett ce deţine Recordul Mondial (că volum al halelor de asamblare).
În privinţa reprezentării româneşti la nivelul companiei în care lucrez nu am cifre oficiale, însă doar în grupul de prieteni apropiaţi ce lucrează în aceeaşi locaţie cu mine suntem în jur de 30 de români. Plus alte câteva sute cu care nu mă întâlnesc în mod regulat. Doar pe teritoriul Statelor Unite, Boeing are câteva sute de celule de lucru; la nivel mondial din numărul total de peste 165.000 de angajaţi Boeing și 50.000 delegaţi acolo de companiile de recrutare, proporţia românilor atinge sigur cam 10-15%.
Jurnalist: Spuneți-ne câte ceva despre societatea americană. Cât de dificilă a fost integrarea?
Decebal Cheldiu: Ce pot să va spun despre societatea americană… totul este la o scară mai largă. Drumurile sunt mai largi, clădirile mai înalte, distanţele sunt mult mai mari şi transportul în comun este mult mai puţin folosit decât în ţară. Spre exemplu, doar statul Washington în care locuim are suprafaţă aproape la fel de mare ca cea a României. Deci cam toată lumea este nevoită să conducă, maşinile sunt mai mari şi mai puternice, însă benzina este mult mai ieftină decât în ţară. Prin definiţie societatea americană este o societate în care se pune mare accent pe consum, am fost şocaţi la început să vedem lumea ieşind din supermarketuri cu acele cart-uri pline de produse, pe când noi eram obişnuiţi să mergem la cumpărături doar cu o pungă de plastic. Ştiu că vremurile s-au mai schimbat şi în ţară şi multe din obiceiurile americans au fost preluate de români, însă la început a fost primul mare şoc. Americanilor nu le este frică să se îndatoreze, însă gradul de îndatorare este controlat foarte strict de bănci, toate datoriile sunt centralizate şi creditele nu vin decât dacă banca e sigură că poţi plăti ratele. Infrastructura e foarte bine pusă la punct, iar normele legale există şi sunt aplicate fără loc de interpretare. Integrarea nu a fost dificilă deoarece limba engleză o cunoşteam destul de bine însă şi pentru cei ce nu cunosc limba există cursuri gratuite. Problema principală la început este dobândirea de asigurări medicale pentru a primi servicii medicale de calitate, iar acestea sunt foarte scumpe. Pentru a închiria un apartament ai nevoie de plata naticipata sau girul unui american ce are deja o istorie de credit stabilită. Rezolvarea vine prin dobândirea unui loc de muncă şi crearea treptată a istoriei de bun platnic al creditelor. La muncă totul e organizat în detaliu, există norme şi proceduri pentru orice situaţie, ţi se da libertatea de a duce un proiect până la capăt cu supraveghere minimă, atâta timp cât te încadrezi în calendarul de predare a obiectivelor intermediare. Eşti îndemnat să ceri ajutor dacă ai nevoie, nu eşti arătat cu degetul când greşeşti şi la orice eşec se documenteaza cauzele pentru a învăţa lecţii şi a nu repeta aceleași greșeli.
Jurnalist: Ce ne puteți spune despre comunitățile de români din zona unde locuiți? Cât de numeroase și închegate sunt? Aveți prieteni români? Vă întâlniți des?
Decebal Cheldiu: Sunt în jur de şapte mii de români în comunitatea din zona Metropolitană Seattle, iar majoritatea sunt angajaţi de Boeing, Microsoft, Amazon, Nintendo şi alte companii mari cu acoperire mondială. Numeroşi sunt şi românii care administrează azilurile private de bătrâni din zonă. Biserica, evenimentele culturale şi reuniunile organizate prin intermediul bisericii ajută la închegarea relaţiilor între membrii comunităţii Româneşti din zona. Numărul de prieteni cu care ne întâlnim des este limitat în principiu de distanţele mari, avem o sumedenie de prieteni cu care ne ştim din ţară şi ne putem vedea doar zburând ore bune cu avionul, ei locuind în alte state. Avem totuşi cam o duzină de prieteni ce locuiesc în raza noastră de “acţiune” adică până la o ora de condus cu care ne vedem aproape săptămânal, iar în rest căutăm să ţinem legătură pe telefon şi să ne întâlnim la evenimente culturale şi sportive.
Jurnalist: Ce ar trebui să facă un adolescent român care visează să devină inginer la Boeing?
Decebal Cheldiu: Este bine spus “un adolescent care visează”… visul de a-ţi pune amprenta pe un produs sau un serviciu de care beneficiază un număr impresionant de oameni din toată lumea este primordial. Este de asemenea necesar să-şi creeze o baza teoretică solidă în facultate având în vedere că doar simplă Diplomă de Licenţă obţinută după absolvire de la o Universitate sau Colegiu acreditat în România este recunoscută fără probleme aici şi îţi conferă un avantaj în cursa pentru un loc de muncă bine plătit. Promovarea profilului profesional pe site-urile de specialitate este şi ea importantă pentru că atrage atenţia în primul rând a companiilor de recrutare, iar după obţinerea primului contract de muncă şi dobândirea de experienţă totul se leagă, avansarea şi evoluţia în carieră devine mai simplă.
Jurnalist: Vă este dor de România? Cât de des veniți des în România?
Decebal Cheldiu: Dorul de ţară nu ne-a părăsit niciodată, suntem încă puternic legaţi de realităţile româneşti şi chiar plănuim să revenim în ţară după pensionare. Televizoarele noastre merg 99% pe canale româneşti, noi ne adresăm fetelor noastre doar în română (ele vorbesc între ele din păcate doar în engleză, dar aşa e normal vorbind în engleză toată ziua cu copiii de la şcoală) şi încercăm să venim în ţară cât putem de des, mai ales că acum fetele noastre au mai crescut. După vacanţa de 2 luni petrecută de fete în ţară anul trecut, am avut plăcuţa surpriză că ele să solicite repetarea acelei experienţe şi în această vacanţă de vară. Este foarte benefic pentru că nu îşi uită rădăcinile şi îşi exersează conversaţia în limba română. Anul trecut am petrecut şi eu o lună cu ele în ţară, însă anul acesta programul proiectului pe care-l administrez mă împiedică să le însoţesc. Sunt multe ore de zbor până în ţară (cel puţin 14), mai sunt şi 10 ore diferenţa de fus orar, şi ai nevoie de câteva zile bune să-ţi revii şi să-ţi sincronizezi ceasul biologic. Oricum când nu mergem noi în ţară, mai vin în vizită bunicii şi familiile noastre.
Jurnalist: Cât de mult a contat educația primită în România în dezvoltarea dvs. profesională?
Decebal Cheldiu: Educaţia primită în România e o bază teoretică solidă care îţi facilitează cel puţin şanse egale în competiţia pentru un loc de muncă. Experienţă de muncă o capeţi pe parcurs, iar muncă aproape de mentori şi cursurile de specializare profesională te ajută să excelezi în domeniul în care lucrezi.
Interviu realizat de către Dr. Sorin Cheval – Coordonator departament Educație, cercetare și inovare, News Diaspora
