0
0
M-am hotărât să iau micul dejun la hotel. Era gratis – oricum plătisem o groază de bani pe cameră. Mă aşez liniştit la masă şi aştept chelnerul. Deja sunt deranjat că nu este bufet suedez.
„Puteţi comanda orice din meniu”, mi-a spus. Am răsfoit meniul şi m-am mai liniştit. Eram, totuşi, la un hotel de patru stele. Din multele preparate, m-am hotărât să comand, modest, o omletă. „Aş vrea şi o porţie de clătite”, am cerut, fără să-mi dau seama cum de mi se făcuse poftă – de regulă, nu mănânc clătite. „Din păcate, nu avem, dar vă putem oferi o prăjitură”, mi-a spus chelnerul.
N-am vrut prăjitură. Am insistat, totuşi: „Păi de ce nu faceţi clătite, că văd că le aveţi în meniu?” „Nu vrea şefu’, pentru că avem nişte prăjituri de alaltăieri şi zice să le dăm pe alea”, mi-a spus. Brusc, n-am mai vrut nici omletă…
Totuşi, aglomeraţie mare. M-am gândit că nu e cazul să mă cert cu directorul hotelului, pentru că şi aşa găsisem cu greu o cameră în Mamaia. M-am consolat la gândul că mă întâlnesc pe seară cu nişte prieteni. „O să am ce povesti”, mi-am spus.
După-amiaza a trecut greu. Abia pe seară mi-am revenit – probabil şi pentru că se mai răcorise, după căldurile insuportabile de peste zi. Am stat de vorbă până târziu cu amicii mei – se făcuse aproape două noaptea când m-am întors la hotel.
Ajung în faţa camerei şi caut cheia. Îmi aduc aminte că hotelul este modern – are cartele magnetice. Scot cartela, deschid uşa, aprind lumina – surpriză: doi tineri dorm în patul meu. Se trezesc şi li se citeşte pe chip şi mirare, dar şi teamă. Din două vorbe ne-am lămurit: eu eram de vină pentru că greşisem camera. O întrebare persistă, totuşi – de ce cartela mea magnetică a reuşit să deschidă altă uşă. Deja supăraţi, mergem cu toţii la recepţie.
Ni se explică simplu că a fost o eroare. Eu primisem un fel de cartelă universală, care deschide toate uşile din hotel. N-am înţeles prea bine ce înseamnă asta. Mi s-a dat altă cartelă, am mers în cameră – nu e bine să mă cert cu directorul hotelului, mi-am spus, că oricum nu sunt locuri de cazare în Mamaia…
Prietena mea a venit a doua zi. Avusese un proces în Iaşi şi stabilisem să ne vedem direct la mare. În stilul ei caracteristic, şi-a scos hainele din geamantan şi a început să le aşeze cu grijă în şifonier.
„Iubitu’, sună te rog la recepţie şi roagă să ne mai aducă nişte umeraşe”, mi-a spus. Sun. În telefon o voce plictisită: „Aveţi suficiente umeraşe în cameră”, aud, după care zgomotul acela de telefon trântit cu dispreţ mi se înşurubează în creier. I-am explicat prietenei mele că nu e cazul să ne certăm cu directorul hotelului, că şi aşa nu sunt camere libere în Mamaia…
Şi nu ne-am certat nici cu directorul restaurantului, unde am primit o ciorbă de porc în condițiile în care eu comandasem ciorbă de vită (urăsc sintagma ciorbiță de văcuță. Nu poți defini cu un diminutiv un animal care cântărește aproape o tonă!), nici cu băiatul pe care l-am aşteptat 30 de minute până să-mi aducă un şezlong de plajă, nici cu directorul hotelului unde am fost cazați în regim de lagăr de concentrare. Nu ne-am certat cu nimeni…
Totuşi, de când m-am întors din concediu, am o poftă nebună să urlu la cineva, oricine, să strig în gura mare ce mă deranjază şi cât de mult mă doare nesimţirea, indolenţa, proasta creştere. Mă consolez la gândul că, anul viitor, pot să plec în concediu în străinătate. Şi, dacă stau să mă gândesc bine, aş putea să şi lucrez în străinătate. Pentru că, din fericire, acum, faţă de mizerabila perioadă comunistă, putem alege. Iar libertatea alegerii ne redă, în primul și-n primul rând, demnitatea…
Laurențiu – Tudor Arhip – Editor News Diaspora
