0
0
Mă confrunt de mult timp, de pe vremea când lucram în invățământul preuniversitar, cu neputința de a convinge pe cei din jur că a face educație este diferit de a face școală sau cercetare. Deși în România, autoritatea națională care patronează aceste domenii este intitulată chiar Ministerul Educației și Cercetării Științifice, nu se face încă distincție, uneori nici la cel mai înalt nivel, între cele două noțiuni fundamentale. În DEX [1] există următoarele definiții:
Educație = fenomen social fundamental de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii, către generațiile de copii și tineri – abilitării pentru integrarea lor în societate; ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor și ale tineretului sau, ale oamenilor, ale societății etc.
Cercetare = investigație originală în scopul dobândirii de noi cunoștințe științifice sau tehnologice; studiu amănunțit efectuat în mod sistematic cu scopul de a cunoaște ceva.
Explicațiile de mai sus sunt în concordanță cu cele ale Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO). Aceasta definește [2], cu scopul de a uniformiza la nivel internațional nu doar nomenclatura ci și sensul celor două cuvinte, astfel:
Educaţie = comunicarea organizată şi susţinută, vizând învăţarea.
Cercetare = orice activitate sistematică creativă, întreprinsă cu scopul de a îmbogăţi cunoaşterea, inclusiv cunoaşterea omului, culturii şi societăţii şi utilizarea acestor cunoştinţe pentru a construi noi aplicaţii.
Este greu de stabilit graniţa dintre cercetare-dezvoltare şi educație/învăţământ din cauza faptului că cele două sunt interdependente. O persoană este capabilă să facă cercetare doar după ce a trecut printr-un proces riguros de educație, absolvind astfel și treptele de învățare respective. Dar nu despre diplome este vorba, ci despre modul în care un sistem național pregătește tinerii pentru a deveni buni cercetători. De fapt, educația reprezintă stativul cercetării, reprezintă acțiunea prin care li se imprimă unor tineri (pentru că trebuie să fii și înzestrat cu o anumită capacitate de înțelegere a fenomenelor) dorința nu doar de a realiza un „ansamblu de măsuri aplicate … în vederea formării și dezvoltării însușirilor intelectuale…”, ci de a face „investigații originale în scopul dobândirii de noi cunoștințe științifice sau tehnologice”.
Este unul dintre motivele pentru care, tinerii care aleg să se formeze în centre de cercetare internaționale, devin uneori oameni de știință recunoscuți. În România, de la primele clase gimnaziale și până la studiile doctorale, tinerii sunt asaltați de manuale stufoase, de examene inutile, de table întregi de predare, de exerciții de memorare fără utilitate practică etc. Sistemele moderne de învățare de care cei din Diaspora beneficiază în mod curent se axează în special pe dezvoltarea liberă a elevului sau studentului în vederea formării, fără restricții, a gândirii creative, a dorinței de cunoaștere, de explorare a noului, a instinctului de a accede forme originale de educație și, implicit, cercetare. În România, drumul spre o astfel de abordare a început, teoretic, după 1990, dar pașii făcuți au fost puțini și nesiguri. Este nevoie de o schimbare fundamentală de paradigmă, iar Diaspora revenită în țară sau colaborând îndeaproape, ar fi un bun catalizator.
Elena Teodorovici – Colaborator News Diaspora
