0
0
Un manager de top român dintr-o multinaţională din Bucureşti are un salariu la jumătate faţă de unul din Geneva, cu 43% sub nivelul unuia din Londra, cu 37% mai puţin decât unul din Dublin şi cu doar 13% sub nivelul unui executiv de top din Varşovia, arată datele unei cercetări comparative realizate de firma de consultanţă în management Hay Group, care publică în fiecare an studii salariale cu date colectate din mediul privat.
În mod paradoxal poate, acelaşi studiu arată că executivii seniori câştigă mai mult în Bucureşti decât în New York (cu 8% mai mult), Praga (cu 19%), Montreal (cu 18%) sau faţă de oraşele din Japonia (cu 9%). Datele prezentate în comparaţie vizează valoarea medie totală a pachetului de compensaţii şi beneficii şi nu includ informaţii legate de managerii expaţi, care au pachete salariale mult mai mari decât managerii locali din zonele analizate. Cum se explică aceste diferenţe?
„Sunt puţini manageri buni în România, iar cei care sunt cu adevăraţi buni trebuie reţinuţi”, crede Andreea Voinea, directorul de resurse umane al BCR, cea mai mare bancă de pe plan local. În opinia ei, aşa-numitul pool de talente din România este relativ îngust la nivel de poziţii de top management, iar majoritatea candidaţilor buni sunt concentraţi în Bucureşti. De aceea, bătălia pe competenţele lor a făcut ca salariile să le crească într-un ritm mult mai accelerat prin comparaţie cu ce s-a întâmplat cu restul angajaţilor din companii.
De aceeaşi părere este şi Mirela Marinescu, head of executive search în cadrul grupului APT, cu activităţi în domeniul recrutării şi închirierii de forţă de muncă temporară, care spune că România a ajuns să aibă şefi bine foarte bine plătiţi pentru că multă vreme angajatorii nu au găsit candidaţi bine pregătiţi care să ocupe poziţii de management.
„Când au apărut multinaţionalele, majoritatea poziţiilor erau ocupate de expaţi şi, după ce şi-au încheiat mandatele, cel puţin o parte din pachetele lor salariale s-au transferat şi către managerii români care au rămas să îi înlocuiască. Deşi angajatorii nu au oferit şi nu oferă aceleaşi pachete românilor prin comparaţie cu cele ale expaţilor, au fost totuşi nevoiţi să le dea salarii mari şi managerilor locali, pentru a-i motiva şi pentru a-i reţine în companii”, menţionează Marinescu.
Pachetele salariale ale managerilor de top din România diferă în funcţie de dimensiunea companiilor şi de industria în care activează, însă, în general, un manager de top câştigă, în medie, între 10.000 şi 15.000 de euro net pe lună, la care se adaugă bonusul anual şi aşa-numitele „long term incentive plan“ (plan de motivare pe termen lung), prin care aceştia primesc pachete de acţiuni în companie, la preţuri preferenţiale, potrivit informaţiilor din piaţă.
La polul opus sunt însă pachetele salariale ale muncitorilor din România, care adesea primesc puţin peste salariul minim pe economie (adică circa 175 de euro net pe lună). De altfel, aceeaşi comparaţie făcută de consultanţii de la Hay Group în multinaţionale la nivelul poziţiilor de muncitori / personal operaţional arată o poziţionare complet diferită a angajaţilor din Bucureşti prin comparaţie cu cei care ocupă astfel de funcţii în alte ţări. De departe cea mai mare diferenţă este între costul salarial al unui muncitor din Bucureşti şi al unuia din Geneva, care câştigă de zece ori mai mult decât unul din România (deşi un şef din Capitală câştigă doar de două ori mai puţin decât unul din acelaşi oraş elveţian). În oraşele din Japonia sau din Olanda, dar şi în Londra, Dublin, Paris, Berlin sau New York angajaţii care fac parte din categoria personalului operaţional primesc salarii de 3 până la 5 ori mai mari decât în Bucureşti, deşi diferenţele dintre pachetele salariale ale şefilor din aceleaşi zone nu sunt atât de mari. ”Atunci când decid să investească într-o ţară, investitorii se uită de regulă la mai multe aspecte, cum ar fi costurile cu forţa de muncă pentru personalul operaţional, pentru că în această categorie intră o mare parte din personalul unei companii, dar şi la potenţialul de viitori angajaţi pe care i-ar putea avea în locul respectiv”, spune Mihaela Lupu, market leader productized services în cadrul Hay Group România.
Totodată, muncitorii din Bucureşti sunt cu 16% mai scumpi decât cei din Cluj, dar au costuri salariale la jumătate faţă de cei din oraşele din India incluse în analiză (Mumbai, Calcutta, Delhi, Pune, Bangalore). Totuşi, personalul cu cele mai mici salarii din Capitală câştigă cu o treime sub nivelul muncitorilor din oraşul chinez Shenzen, de exemplu, a cărui economie a crescut în mod accelerat în ultimii ani în urma investiţiilor masive.
„Un alt aspect la care se uită investitorii şi la care România nu stă prea bine este legat de uşurinţa de a face afaceri. Degeaba se oferă o facilitate fiscală investitorilor străini, dacă aceştia sunt nevoiţi să angajeze zece oameni care să se ocupe de elaborarea hârtiilor care să justifice folosirea acelei facilităţi”, a mai spus Mihaela Lupu.
Într-adevăr, în 2015 România s-a poziţionat pe locul 48 în topul realizat de Doing Business în clasamentul care măsoară uşurinţa de a deschide o afacere pe plan local (în creştere cu două locuri faţă de anul anterior), dar sub nivelul ocupat în acest clasament de state precum Polonia, Cehia sau chiar Bulgaria. Pentru realizarea acestui clasament se măsoară indicatori care arată în cât timp se poate deschide o firmă sau cât de uşor se poate face plata taxelor la stat.
În analiza diferenţelor salariale din diverse ţări trebuie luate în considerare şi creşterile salariale reale din ultimii ani. Dacă în România inflaţia redusă a permis ca în ultimii ani să existe creşteri salariale care s-au simţit în buzunarele angajaţilor (impulsionate, ce-i drept, şi de creşterea automată a salariului minim), în multe state dezvoltate inflaţia a „anulat” practic efectul majorărilor salariale.
Totuşi, România rămâne o destinaţie bună de investiţii, pentru că în continuare costurile cu forţa de muncă sunt destul de scăzute, iar competenţele oamenilor sunt mult mai bine dezvoltate decât ale angajaţilor din China sau din India, de exemplu.
În ceea ce priveşte diferenţele de costuri salariale pentru poziţiile de specialişti / team leaderi, datele Hay Group arată că angajaţii din Bucureşti care ocupă astfel de funcţii au venituri puţin mai mici decât cei din Praga sau din Varşovia. „Campioni” la salarii mari din acest punct de vedere, pe lângă elveţieni (care au salarii mari, dar şi un cost al vieţii foarte ridicat), sunt americanii, olandezii, germanii şi irlandezii, care sunt de până la cinci ori mai scumpi decât specialiştii români din Bucureşti. La nivel de middle management, interesant este că un middle manager din Bucureşti primeşte jumătate din salariul unuia de la New York, deşi costul vieţii este cu mult mai ridicat în oraşul american. De altfel, costurile cu middle managerii din România sunt doar la jumătate prin comparaţie cu cele pentru Dubai, Dublin, Paris, Londra sau Berlin, mai arată datele Hay Group.
Totuşi, spun specialiştii, piaţa locală a salariilor începe să se normalizeze.
„Dacă ne uităm la ce s-a întâmplat în ultimii ani, vedem că, deşi salariile muncitorilor au mai crescut şi vor mai creşte, cele ale managerilor nu au prea crescut, pentru că oricum erau la un nivel foarte ridicat. Iar acesta este un semn că piaţa se maturizează”, conchide Mirela Marinescu de la APT.
Informaţiile furnizate de Hay Group ilustrează diferenţele privind valoarea medie totală a pachetului de compensaţii şi beneficii pentru angajaţii din oraşele/ţările respective, ceea ce include: salariul de încadrare, bonusuri fixe, bonusuri variabile, alocaţii oferite de angajator, beneficii acordate prin reglementări legislative, remunerare variabilă pe termen lung (de exemplu acţiuni) şi valoarea beneficiilor acordate de companie.
Sursa: www.m.businessmagazin.ro (Adelina Mihai)
