0
0
Articol scris de Mihaela Rașcu, Profesor Gradul I la Școala Gimnazială „Pamfil Șeicaru” Orșova
Printre noutăţile anului şcolar 2015-2016 se numără proiectul de Lege a Educaţiei – document aflat în dezbatere publică. Din păcate, nici această nouă lege, în situaţia în care va fi promulgată, nu cred că va rezolva problemele care trenează în sistem de ani de zile şi din nefericire se agravează continuu.
Reforma învăţământului presupune regândirea curriculum-ului, însă până acum, s-a ajuns cu revizuirea programelor şcolare şi a manualelor abia la nivelul claselor a III-a şi a IV-a. Până se va ajunge la ultimele clase de liceu, suficiente generaţii de elevi vor studia după aceleaşi programe prăfuite, întrebându-se la ce le folosesc informaţiile dobândite în şcoală, plictisindu-se în timpul orelor de curs…
Evaluarea Naţională şi Bacalaureatul de anul acesta, ca şi în anii precedenţi, au scos în evidenţă o altă hibă a învăţământului: evaluarea. Diferenţele uriaşe de notare apărute în urma contestaţiilor, nu au făcut decât să demonstreze lipsa de profesionalism cu care unii dintre profesori înţeleg să-şi facă meseria. Nu ştiu dacă graba, neatenţia sau interpretarea şi aplicarea defectuoasă a baremului au fost cauza acestor diferenţe, cert este faptul că ele nu ar fi trebuit să existe, dată fiind importanţa acestor examene. Apare în mod firesc şi o altă întrebare: cât de corect este făcută evaluarea elevilor în clasele V-VIII, şi unitar în acelaşi timp, la nivelul întregii ţări, pentru ca nota zece, să fie nota zece şi la o şcoală de top din capitală, şi la o şcoală din vârful muntelui? În situaţia în care media claselor V-VIII reprezintă 25% din media de admitere la liceu, oare câţi elevi supraevaluaţi au ocupat locurile elevilor care, deşi foarte buni, au avut ghinionul să fie notaţi cu mai multă exigenţă în gimnaziu?
O evaluare periodică a profesorilor, ar face ca în sistem să rămână cei bine pregătiţi ştiinţific şi metodic, cei cu vocaţie şi har. S-ar rezolva astfel şi problema încadrării cadrelor didactice, în contextul reducerii populaţiei şcolare. În momentul de faţă, conform Metodologiei-cadru privind mobilitatea personalului didactic, orice cadru didactic îşi poate completa norma didactică cu şase ore ale altei discipline, din cadrul aceleiaşi arii curriculare, la gimnaziu, în mediul urban (cu nouă ore în mediul rural). Astfel, un profesor de limba română poate preda şase ore de limba germană chiar dacă el nu cunoaşte această limbă. Cărui părinte i-ar conveni această situaţie? Un profesor de religie poate preda, conform legii, geografie. Astfel că, după ce a explicat elevilor, la religie, cum Dumnezeu a creat lumea, în ora de geografie le va vorbi despre formarea Universului şi teoria Big-Bang-ului. Dar dacă copilul dumneavoastră ar face matematică cu profesoara de biologie, vi s-ar părea corect? Care este plusul de calitate adus învăţământului românesc de această Metodologie, făcută evident în folosul profesorilor şi nu al elevilor (teoretic, beneficiarii direcţi ai educaţiei!).
Întrebarea este cine să realizeze această evaluare (corectă) a profesorilor? Câţi dintre profesori ar fi de acord cu asta?
La scăderea calităţii învăţământului a contribuit, fără doar şi poate, politizarea excesivă. Câtă vreme în funcţiile de inspector şi director de şcoală sunt numiţi şi profesori cu o slabă pregătire profesională, aceştia nu vor şti niciodată ce să le ceară subalternilor, nu vor putea fi lideri autentici, nu vor inspira încredere, nu vor putea impune respect şi autoritate.
Finanţarea unităţilor de învăţământ pe baza costului standard per elev este o altă problemă a învăţământului. Aceasta nu face decât să adâncească discrepanţele (privitor la resursele materiale şi umane şi implicit calitatea procesului instructiv-educativ) dintre şcolile foarte bune de la oraş şi şcolile din mediul rural sau dintr-o zonă dezavantajată din punct de vedere economic. Se foloseşte mult prea des sloganul „şcoala este a comunităţii”. Este drept, aşa ar trebui să fie, dar să nu uităm că există comunităţi bogate şi comunităţi sărace, comunităţi care se implică şi comunităţi cărora nu le pasă de viitorul copiilor.
În concluzie, reforma ar trebui accelerată şi bazată pe nevoile reale ale şcolii, pe soluţionarea problemelor identificate în cadru unui dialog amplu, între toţi actorii implicaţi. Şcoala trebuie să redevină ceea ce a fost cândva, o instituţie care să inspire siguranţă şi nu teamă, nici în rândul elevilor, nici în rândul părinţilor, un loc unde se formează atât caractere, cât şi oameni foarte bine pregătiţi profesional. Sunt convinsă că există mulţi dascăli valoroşi, care, cu vocaţie şi dăruire, pot reclădi încrederea societăţii în şcoală.
