0
0
Articol scris de Angelica Georgiana Alecu- Junior Editor News Diaspora
Ce ghinion e să ai cu ce, dar să n-ai cu cine! Cam așa funcționează multe inițiative lăudabile din România, care sfârșesc uitate într-un sertar la grămadă cu alte hârtii rătăcite. Din păcate, se întâmplă des să auzim de proiecte fezabile care se poticnesc în opreliștile birocrației. Nu e suficient să avem oameni de valoare sau un material cultural însemnat, pentru că, în final, tot indiferența câștigă teren. Și, dacă societatea actuală își îngroapă deficiențele în resemnare, mai grav este că generațiile viitoare nici nu vor avea șansa să schimbe ceva, deoarece indolența tinde să șteargă din paginile posterității reperele fundamentale.
De pildă, oare se va mai ști peste ani cine a fost Liviu Ciulei? De la regizor, actor, scenograf şi până la scenarist, a fost de toate! Pe lângă cele 20 de filme ce i-au construit cariera spectaculoasă și i-au adus renumele internațional, Liviu Ciulei s-a remarcat și prin poziția de profesor de teatru la două universităţi prestigioase, Columbia University şi New York University, şi prin cea de membru de onoare al Ordinului Arhitecţilor. Mai mult, timp de zece ani, el a activat ca director artistic atât la Teatrul „Bulandra” din Bucureşti, cât și la Teatrul „Tyrone Guthrie” din Minneapolis.
Cu toate acestea, titluri care îi poartă semnătura de regizor și care au marcat istoria cinematografiei româneşti, precum „Pădurea Spânzuraţilor”, şi „Valurile Dunării” (1959) şi „Erupţia”, riscă să fie uitate. Fiul său, Thomas Ciulei, la rândul lui regizor și producător, a decis luni ca, din 19 octombrie, să nu mai acorde dreptul de difuzare publică în România a filmelor sale şi ale tatălui său. Singura excepție de la această hotărâre o reprezintă proiecţiile în instituţiile de învăţământ. Într-un comunicat de presă, acesta își motivează decizia astfel: „Am fost nevoit să ajung la această măsură extremă în urma atitudinii destructive ale Centrului Naţional al Cinematografiei legate de restaurarea filmelor lui Liviu Ciulei şi a tratamentului discriminatoriu şi destructiv legat de producţiile mele”.
Unul dintre argumentele ce l-au determinat să ajungă la o asemenea concluzie a fost eșecul din anul 2008 al proiectului de restaurare a filmului „Pădurea Spânzuraţilor”. Având în vedere că suportul original, pelicula, aproape își atinsese durata maximă de viaţă, Liviu Ciulei și-a exprimat atunci dorința de a realiza un astfel de procedeu „la cele mai înalte exigenţe”, iar acest fapt ar fi fost posibil prin ajutorul de 200.000 de euro oferit de Fundaţia World Cinema Foundation, înfiinţată de Martin Scorsese. Numai că, dezinteresul Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC) pentru găsirea soluţiilor de a susţine această lăudabilă iniţiativă pe plan intern a dus la retragerea ofertei făcute de World Cinema Foundation. Și nu este un caz izolat! Aceeași situație neplăcută s-a ivit și în cazul filmului „Valurile Dunării”, care a pierdut șansa restaurării finanţate de Groupama Group, în 2010, din același considerent.
În ceea ce privește propria activitate, Thomas Ciulei afirmă că „În perioada 2010-2013, am produs două filme de lung metraj, «Matei Copil Miner», de Alexandra Gulea, şi «2+2 », în regia mea. O parte din finanţarea acestor filme era asigurată de Televiziunea Română, care, în urma dificultăţilor financiare, nu şi-a onorat la timp obligaţiile asumate prin contract, lucru care a dus la depăşirea perioadei contractuale de predare a filmelor la CNC de către firma producătoare Europolis Film. […] În loc ca CNC să acorde cazului circumstanţe atenuante, cum a procedat cu multe alte producţii (fiind vorba despre un producător care a întâmpinat dificultăţi în execuţia financiară a unui film, fără vina acestuia, şi care a făcut tot posibilul să ducă filmul la bun sfârşit), a luat în schimb decizia de a mă da ca producător în judecată pentru restituirea sumelor de credit în valoare de 2.045.880 de lei, plus penalizări, şi totodată de a bloca plata ultimelor tranşe de finanţare în valoare de 227.320 de lei”.
Și așa, românii mai rup o pagină din tezaurul culturii române și o aruncă la categoria “Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă”! Fără a avea previziuni sumbre sau viziuni obtuze, ajungem să ne întrebăm ce șanse mai au operele personalităților noastre în fața acestui val de dezinteres cu adevărat nociv. La urma urmei, ce boală poate fi mai rea pentru o națiune decât uitarea?
Sursa foto cover: www.24cadre.blogspot.com
