0
0
Interviu cu Cristian Păduraru, inginer român din S.U.A., realizat de Laurențiu Niculescu, Editor News Diaspora
Cristian Păduraru este un inginer energetician din Iaşi, care după 7 ani de activitate la Întreprinderea de Reţele Electrice locală a ţintit sus de tot, direct la General Electric din Statele Unite, companie pentru care a lucrat alţi aproape 7 ani. Acum este inginer de Protecţii prin Relee la cea mai importantă companie de reţele electrice din Michigan. Este căsătorit şi are un băiat de 15 ani a cărui pasiune este tenisul de câmp.
Reporter – Ai emigrat în SUA împreună cu soţia în anul 2000, la vârsta de 30 de ani. Ţi-ai luat soarta în mâini şi ai trecut puntea. Ce transformări ai suferit de când trăieşti în Statele Unite?
Cristian Păduraru – Transformările au fost majore, însă nu liniare, s-au petrecut mai accelerat odată cu trecerea timpului. Psihologic sunt afectat şi acum de părăsirea ţării în care m-am născut, m-am format, m-am îndrăgostit prima oară. Am lăsat prieteni adevăraţi acasă, prieteni după care tânjesc. America îţi oferă multe satisfacţii, însă ritmul ameţitor al vieţii, timpul liber limitat, precum şi modelarea după specificul american, living in my space, toate astea te transformă, te fac practic dependent doar de tine, poate părea surprinzător. Dragul meu profesor de matematică, căruia îi datorez enorm fiindcă a ştiut să-mi insufle dragostea pentru ştiintele exacte, mi-a spus când m-a vizitat în urmă cu câţiva ani că arăt altfel, mai american. Am fost surprins atunci, că nu puteam să vizualizez transformarea şi cred că numai cineva din “afară” ar putea s-o descrie mai exact. Un singur lucru însă pot spune cu siguranţă: nu mai sunt aşa de visător cum eram cândva, dar este interesant că fără a visa cu ochii deschişi nu cred să fi reuşit să am această experienţă americană deosebită.
Reporter – Crezi că meriţi ceea ce ţi se întâmplă?
Cristian Păduraru – Cândva eram convins de asta. Ca unul care a reuşit exclusiv prin mijloace proprii, prin munca şi inspiraţia sa, prin rezultatele sale şcolare şi sportive deosebite, da, aşa credeam, că mai devreme sau mai târziu voi fi răsplătit. Nu sunt o persoană religioasă, însă cineva acolo sus mă iubeşte, şi îi sunt profund recunoscător. Într-o bună zi o să termin de scris cartea mea autobiografică care va spune mult mai multe despre combinaţia rară între skills şi şansa care mi-a fost repartizată mie… Însă adevărul e ca am suferit mult în România, nefiind susţinut de nimeni, nedorind să fac niciun compromis şi devenise greu să accept până şi micile compromisuri zilnice din jurul meu. Eu practic am fost nevoit să părăsesc România fiindcă simțeam cum mă înghite pământul, cum mi se taie aripile în orice demers profesional mai îndrăzneţ. La 30 de ani ai toată viaţa înainte, vrei să muţi din loc munții şi dacă acolo nu s-a putut, nu am ezitat să plec unde am simţit că mi se va da această şansă. Însă nu aş spune că simt că “merit”, aş vrea să mă pot întoarce cândva să pun umărul la o reconstrucţie adevărată. Mă simt culpabil că despărţindu-mă de generaţia părinţilor mei, cea care are vina principală a dezastrului post-decembrist, am abandonat generaţia celor născuţi după ’90, o generaţie condamnată din faşă, o generaţie de copii buni, neîntinaţi de molima comunistă, şi pentru care simt că trebuie făcut ceva.
Reporter – România a devenit o ţară în care tinerii îşi iau una-două licenţe, un master, poate şi un pic de doctorat şi apoi se angajează casieri la hypermarket. Ce înseamnă blue collar în Statele Unite, e o măsură sau e o calitate? Cât de uşor distingi un blue collar într-o adunare?
Cristian Păduraru – În orice ţară dezvoltată există un echilibru între producerea de bunuri şi prestările de servicii. Asta duce la o bună şi cât mai largă utilizare a forţei de muncă, cu impact benefic asupra tuturor categoriilor sociale, inclusiv a celor sensibile, cum ar fi copiii sau pensionarii. America a avut o bază solidă în manufacturing, însă dinamica forţei de muncă s-a modificat în ultimele generaţii. Din ce în ce mai multe fabrici s-au mutat în afara SUA, forţa de muncă migrând natural spre servicii. E foarte bine să avem o generaţie tânară educată, cu studii superioare, însă întreg evantaiul meseriilor trebuie acoperit. România are un handicap major în înţelegerea conceptului de meseriaş. În socialism, din cauza proastei organizări şi a calităţii deplorabile a majorităţii produselor, românul a ajuns autodidact şi s-a “specializat” în orice a fost necesar. Românul şi-a reparat singur instalaţiile, şi-a pus murături, a făcut vin, a încercat reţeta oricărui produs alimentar şi dacă nu a fost atât de îndrăzneţ, a apelat la cumătrul sau vecinul său. Românul a fost până şi un bun croitor, tâmplar, zugrav şi nu mai vorbim că eram cu toţii mecanici auto. Ca atare, pe piaţă nu a existat o cerere reală de servicii şi economia a ajuns la pământ. Comportamentul românilor a fost anti-economic şi, atenţie, vorbim despre o perioadă în care banii nu erau neapărat o problemă, deci ei ar fi trebuit să circule corespunzător. Acum lucrurile s-au mai schimbat oarecum şi in cauza timpului liber din ce în ce mai limitat, însă există adânc inscripţionată în gândirea românului post-decembrist ruşinea de a practica o meserie. “Meseria e brăţară de aur”, îmi spunea bunicul meu care fusese cizmar. Bineînţeles că toţi am ţintit cât mai sus, să avem o facultate terminată, care oferea atunci confortul unui trai decent şi o poziţie socială superioară. Însă nu putem fi toţi doctori, ingineri, avocaţi sau notari. Societatea are nevoie de lucrători în alimentaţie, instalatori, zugravi, tâmplari, mecanici auto, electricieni, asistenţi medicali şi multe alte categorii de blue collar. În fapt este nevoie de mult mai mulţi lucrători în domeniile acestea decât de profesori, doctori, ingineri sau alte categorii de white collar. Este o idee preconcepută că financiar câştigi mult mai puţin ca blue collar decât ca white collar. Fiindcă asta poate fi adevărat sau nu, însă munca nu are culoare şi într-o societate normală ea este apreciată în orice formă.
Fiindcă am vorbit de transformarea mea, poate niciuna n-a fost mai pregnantă decât înţelegerea cultului muncii. Aş vrea să fiu foarte eficient, voi da două exemple comparative. Ce înseamnă în România versus America o asistentă medicală sau ce înseamnă un electrician.
În Romania, o asistentă medicală este rareori privită cu încredere de către pacienţi. Există aşa, în noi, o prezumţie de vinovăţie, ca sentiment mutual într-o relaţie de tip prestator de servicii – client. E drept, lucrurile s-au schimbat în bine în ultimii ani, însă încă există cazuri de co-interesare materială care practic cumpără sentimente într-un spital. Cine a văzut filmul “Moartea Domnului Lăzărescu” întelege ce vreau să spun. În America lucrurile stau altfel. Meseria de nurse (asistentă medicală) este extrem de dificilă, responsabilitatea este uriaşă. Soţia mea este registered nurse, cu şcoala făcută în America, şi am rămas profund impresionat de exigenţa procesului de a deveni asistent medical. Respectul de care se bucură asistentul medical este total, atât din partea pacienţilor cât şi al doctorilor. Munca este intensă, extrem de bine sistematizată, însă e şi foarte bine remunerată, în principiu asistenţii medicali (pot fi şi bărbaţi, ba chiar ei sunt extrem de apreciaţi datorită forţei fizice suplimentare foarte utile în această meserie) sunt plătiţi cu aproape dublu faţă de salariul mediu, şi asta în primii ani. O asistentă cu experienţă, în sala de operaţie de exemplu, depăşeşte lejer 100 de mii de dolari pe an, de două ori salariul unui profesor de liceu.
Cealaltă categorie de blue collar la care vreau să mă refer este cea a electricienilor. Ei bine, vreau să fiu foarte direct şi să vă spun că orice electrician din domeniul meu, energetica, câştigă mai bine de 100 de mii pe an. Fără studii superioare, însă pregătit constant în domeniu, el trebuie să dea dovadă de o mulţime de calităţi, extrem de importante pentru a putea face acest job. Trebuie în primul rând să fie hands-on, cum se spune aici, adică să-i placă să-şi folosească mâinile intens, dar să fie şi capabil de a înţelege sarcinile ce-i revin, anume de a lucra în instalaţii electrice, acolo unde orice greşeală te poate costa viaţa. Ce mă doare este că şi electricienii mei din România erau extrem de bine pregătiţi şi capabili, însă cei de aici sunt apreciaţi şi financiar, câştigând practic înzecit. Aşadar, în America nu se face distincţie între white collar şi blue collar decât, eventual, în mediul politic. Aici munca nu are culoare, iar mirosul banilor, ca recompensă a muncii, este extrem de îmbietor.
Reporter – Dacă ai fi ajuns acolo în timpul Războiului de Secesiune, de care parte ai fi luptat? Ai fi fost unionist sau confederat?
Cristian Păduraru – Pentru un român e destul de dificil să se încadreze într-una din tabere, fiindcă nu a experimentat sclavagismul, decât ca subiect, eventual, însă nu ca în “Django Unchained”, dacă mă înţelegeţi ce vreau să spun. Însă dacă ar fi să răspund totuşi, aş spune că depinde la ce vârstă ar trebui să fac alegerea. Aşa cum spunea Ţuțea, socialismul trebuie încercat la tinereţe, însă cine rămâne mai încolo socialist, spunea el, e cretin. Categoric aş fi fost de partea unioniştilor în tinereţe, fiindcă atunci lupţi pentru un ideal până la sacrificiu. Mai încolo, răspunsul meu sincer e că nu ştiu, însă pot să spun că sunt mult mai aproape de mine acum idealurile republicane decât cele democrate. Bineînţeles, sunt anumite aspecte, principii, pe care nu le însuşesc, ca de exemplu războiul ca soluţie la problemele lumii, sau înarmarea populaţiei până în dinţi – în America sunt 350 de milioane de arme de foc la o populaţie de 330 de milioane -, în speranţa că vom fi cândva eroi. De asemenea, nu mă identific cu religiozitatea lor prea exagerată totuşi pentru o ţară care a descoperit apă şi în altă parte decât pe Terra. Însă mă recunosc în cultul lor pentru libera inițiativă (free enterprise), acela care a făcut posibil acest miracol de ţară, ca şi în cultul pro-life (anti-avort) măcar şi pentru simplul motiv că e incorect să fii atât de egoist să crezi că acea fiinţă neputincioasă din corpul tău nici măcar nu există, sau dacă există, nu are drepturi.
Reporter – Devin românii în America mai activi în plan social, politic?
Cristian Păduraru – Românul e cea mai comodă creatură care, din păcate, funcţionează perfect în grupuri de maxim unu. Congregare nu există decât la biserică, unde adesea se creează bisericuţe, românul oricum venind acolo, întârziind cu religiozitate, doar pentru speech-ul părintelui şi îmbelşugata masă de după. Nu generalizăm, însă asta a fost experienţa mea la o biserică anume în America. Dacă te referi la activismul românului faţă de problemele din România, asta da, românul este foarte activ în reţelele sociale şi foarte sfătos în mediul virtual. Bineînţeles că nu sunt de acord cu cei care incriminează Diaspora românească, care, cel puţin în America, este exemplară în societate. Însă cei de acolo au nevoie de soluţii, de oameni care să ajute la reconstrucţie. Găsesc o oportunitate uriaşă pentru România peste 10-15 ani, când un număr considerabil de români emigraţi după ’90 vor ieşi la pensie şi vor fi relativ tineri, în jurul vârstei de 60 de ani, independenţi şi incoruptibili. Găsesc capitalul de experienţă românesc în Diaspora uriaş, şi într-o conjunctură corectă un număr semnificativ, mii, zeci de mii se vor întoarce înapoi Acasă, fiindcă nicăieri nu ar fi mai împliniţi ca acolo. Tare mi-e teamă însă că democraţia se învaţă greu acolo şi că alegerile viitoare vor putea revela un adevăr dureros, şi anume că românul e, majoritar, de stânga. O Românie de stânga va bloca orice demers democratic al românilor de peste hotare. E naturală opţiunea de dreapta a Diasporei, fiindcă dreapta le-a oferit o nouă şansă în viaţă, şi odată ce visul lor s-a îndeplinit, vor fi şi mai vehemenţi în demascarea politicilor de stânga, asezonate cu populism, incompetenţă, nepotism, corupţie, taxarea exagerată a micilor întreprinzători şi practici ineficiente de a produce locuri de muncă acasă.
Reporter – Eşti o persoană cu simţul umorului. Cum te-ai integrat în societatea americană? E mai vesel acolo?
Cristian Păduraru – Nu, în niciun caz. Americanii nu au un simţ real al umorului, ci unul influenţat de political correctness. E firesc ca pe noi să ne amuze pamfletele şi can-can-ul zilnic de acolo, însă americanii nu au tarele societăţii româneşti de care să se amuze, în plus trebuie să fie foarte atenţi cum îşi formulează ironiile, fiindcă ei se împuşcă între ei pentru mult mai puţin. Asta a fost una dintre revelaţiile mele destul de recente, americanii se comportă amabil în special pentru a evita conflictul, care poate uşor degenera în ceva tragic, având în vedere înarmarea exagerată a populaţiei. E un aspect poate greu de sesizat din afară, însă de aici lucrurile aşa se văd.
Reporter – Care este cea mai mare suferinţă pe care ai avut-o de când trăieşti în Statele Unite?
Cristian Păduraru – Viaţa a decurs lin aici, fără grijile de zi cu zi din România, însă au fost momente delicate în cariera mea profesională. Îmi aduc aminte, în 2001, în plină criză a joburilor, când eram cel mai nou la companie şi îmi era frică să nu-mi pierd slujba, fiindcă odată cu asta îmi puteam pierde dreptul de şedere acolo. Însă şeful m-a liniştit imediat şi au concediat pe altcineva, care mie îmi părea foarte bine pregătit profesional. Ulterior mi-am dat seama că banii vorbiseră, el fiind cel mai bine plătit din grupul nostru. Singura suferinţă pe care o simt, constant şi apăsat, e că nu pot să îmi spun gândurile la lucru aşa cum aş vrea, datorită codului etic pe care l-am învăţat. Am citit şi o carte care m-a ajutat, se cheamă “Rules at Work”, şi acolo te învaţă că să-ți ţii gura e de fapt braţara de aur. Văd lucrurile semnificativ diferit de şefii mei şi ştiu că aş putea face minuni dacă mi s-ar da drept de decizie. Din păcate, noi românii nu suntem croiţi să fim manageri, ci specialişti, iar suferinţa mea există fiindcă sunt practic la capăt de drum, opţiune care era diferită dacă eram pe o poziţie similară în România, admiţând că Romania ar fi arătat ca America.
Reporter – Cei care pleacă în America sunt oportunişti?
Cristian Păduraru – Fără discuţie, însă în sensul bun al cuvântului. Ocaziile odată ivite nu se repetă niciodată. În cazul meu, am dat un interviu în ’99 cu cei de la General Electric din Texas, practic cea mai mare companie din lume şi am ştiut că voi avea o singură şansă. Meritele mele principale au fost acelea că am rămas sincer până la capăt (de exemplu spunându-le exact ce salariu derizoriu aveam) şi faptul că am răspuns cu pasiune la fel de sinceră întrebărilor lor. Încă nici nu-mi vine să cred că, în tinereţea (citeşte naivitatea) mea le dădusem un ultimatum, spunându-le că eu în România am o poziţie solidă la o firmă respectabilă (ceea ce era adevărat, însă comparaţia perspectivelor de viitor ar fi anulat orice avantaj al jobului de acasă). Odată ce am ajuns în America şeful meu direct a fost atât de impresionat că persoana de la telefon era identică cu cea în carne şi oase încât mi-a consolidat poziţia, realizând că voi fi o investiţie excelentă, oferindu-mi un premiu de instalare suplimentar de 12 mii de dolari, bani pe care eu i-aş fi făcut în România lucrând neîncetat timp de 5 ani…
Aşadar, America este ţara oportunităţilor şi practic poţi avea acces la orice job doreşti, însă este și o mică problemă: trebuie să şi faci faţă, adică să deliver the goods, cum se spune aici, ei sunt nemiloşi în a te penaliza dacă nu performezi conform aşteptărilor.
Reporter – Ştiu că te-ai mutat după un serviciu mai bun dintr-un oraş în altul, ba chiar dintr-un stat în altul. Relocarea e traumatizantă în America? În România puţini pleacă din Constanţa la Braşov, de exemplu, doar pentru că au găsit un job mai bun.
Cristian Păduraru – Wow, mutatul în America, experienţele acelea îmi sunt tare dragi. Din România în Texas lucrurile au fost simple, am plecat efectiv ca în filme, cu o valiză doar, şi aceea pe jumătate goală, eventual plină cu vise. Firma mi-a plătit să-mi trimit cărţile, deşi acum realizez că le-am luat degeaba fiindcă tocmai apăruse internetul… Acolo, în Dallas, primirea a fost extraordinară, totuşi prea profesională. Atunci am înţeles că eu de fapt sunt o resursă critică pentru succesul companiei, sentiment care nu exista la întreprinderea de acasă, care era mai mult “de stat şi de… şezut”. Compania mi-a închiriat pentru o lună un apartament la un hotel excelent iar Departamentul de Resurse Umane m-a ajutat între timp să-mi găsesc rapid un apartament, cu chirie, desigur. Mi-au oferit şi maşină până când am reuşit să-mi procur propriul mijloc de transport, fără de care nu se poate aici. Însă relocarea ulterioară din Texas în Michigan a fost ceva deosebit. Compania nouă a plătit o firmă specializată, însărcinată cu mutatul meu. Practic, într-o dimineaţă au venit doi baieţi şi au început să împacheteze. Totul, fiecare pahar a fost împachetat separat, securizat în containere speciale şi înregistrat corespunzător. Pur şi simplu mă uitam la ei şi nu-mi venea să cred, nu mă lăsau să ating nimic pentru a o face ei în mod profesional. E impresionant cum totul se execută aici după norme. La sfârşit am urcat maşina în TIR, m-am dus la hotel pentru o noapte, după care am luat avionul şi am zburat dincolo. Ne-am cazat şi până seara maşina era în faţa hotelului, celelalte lucruri aşteptând cuminţi într-un depozit transportul la destinaţia finală, care a fost noua casă pe care am achiziţionat-o imediat.
Poate cândva, dacă va fi interes, voi dezvolta ce s-a întâmplat în acel an, 2006, fiindcă este interesantă perspectiva noastră romanească prin contrastul ei, comparativ cu a lor, a americanilor. Practic, la două luni după ce m-am mutat în Michigan compania nouă a fost vândută, variantă pe care nu o luasem în calcul, desigur. Ce a fost însă fascinant este cum m-am mutat la firma cumpărătoare, care era în Detroit. Compania a folosit o firmă similară de mutat, urmând acelaşi proces de împachetare delicată a bunurilor. Însă, nouă, celor care am fost transferaţi (jumătate nu au primit oferte) ni s-a oferit ajutor pentru a tranzacţiona casă, într-o perioadă de criză, aşa cum se ştie, în acea vreme. Compania a preluat pierderile prin vânzare de până la 10%, deci practic am fost mutaţi la noua firmă fără nicio cheltuială din partea noastră, ceea ce mi se pare deosebit.
În România, după căsătorie, ne-am mutat de 7 ori şi de fiecare dată pe cont propriu. Detaliile nu le furnizez fiindcă sunt foarte probabil similare cu ale oricui a trecut prin așa ceva.
Reporter – Cum crezi că va arăta ultima ta zi la job? Şi mai ales în ce poziţie crezi că o să te prindă pensia?
Cristian Păduraru – Recunosc că mă deprimă perspectiva de a mă gândi la acea zi. Fiindcă mi-aş fi închipuit-o altfel dacă aş fi fost în ţara mea, acolo unde aş fi putut avansa pe scară ierarhică natural. Aici e foarte dificil ca eu să pot conduce oameni. Sunt extrem de principial, dur, cer mult de la angajaţi însă ofer pe măsură şi ofer puterea exemplului personal. Din păcate, America este ţara political-correctness-ului, în care managerii sunt cei care reuşesc să coalizeze resursele corespunzator, fără conflict. Noi suntem firi conflictuale; nu generalizez, însă în ceea ce mă priveşte, ultima zi de lucru va fi probabil la un job în care îmi va face plăcere deosebită să lucrez, degrevat de necesitatea de a câştiga bani şi ghidat de nevoia mea de a-mi transfera experienţa generaţiei tinere. Văd acea zi mult după 60 de ani, însă acum nu am acest lux şi sincer m-aş pensiona şi mâine. E o chestiune de personalitate, sper să pot găsi cândva un loc de muncă în care să pot lucra exclusiv de plăcere, momentan mă simt un mercenar. Am avut un bun amic la firma din Texas, un român evreu plecat demult din România. Era pe vremea când voiam să mut munții, iar el, care era aproape de pensie îmi spunea, părinteşte, când îi povesteam de anumite probleme: ”Cristi, conaşule, aici suntem să luptăm doar pentru gloria verde, înţelegi?”. Acum da, înţeleg. Nu accept, dar înţeleg.
Reporter – Sunt femeile mai fericite în America? Se schimbă ceva?
Cristian Păduraru – Fericirea e un cuvânt mare, pe care nu am reuşit să-l desluşesc în totalitate. Nu ştiu ce înseamnă o femeie fericită, însă una liniştită şi mulţumită, da. Fiindcă munca este retribuită corespunzător, iar mediul de lucru este pe cât de plăcut este posibil, femeile se simt bine în America. Responsabilităţile lor familiale sunt mult mai diluate decât ale celor din România. Soţia mea, de exemplu, nu spală rufe fiindcă le spală maşina de spălat, nu le pune la uscat fiindcă le usucă maşina de uscat, nu calcă fiindcă cele care trebuie călcate se dau la curăţat şi vin călcate impecabil, nu cară sacoşele cu mâncare până i se lungesc mâinile fiindcă ele sunt descărcate în garaj chiar în faţa uşii, şi în plus este 100% independentă, având maşină cu care se poate deplasa oriunde, oricând. Până şi gătitul e opţional, existând o sumedenie de posibilităţi de a servi masa în oraş, fie şi ocazional. Deci o femeie care ar spune ca îi e greu în America ar minţi, practic aici, chiar şi cu un singur salariu, fie el şi mediu, cheltuielile pot fi ţinute lejer sub control, evitându-se discuţiile neprincipiale şi frustrante despre neajunsurile financiare zilnice. În plus, femeile pot fi asociate la cluburi de sport, fitness, de nutriţie, de yoga, de orice îţi poţi închipui, practic toată lumea având acces la confort zilnic.
Reporter – Am citit undeva că bărbatul american este mai degrabă sentimental. Sau a devenit sentimental, nu-mi mai amintesc bine. Este adevarat?
Cristian Păduraru – Bărbatul american a devenit sentimental fiindcă puterea femeilor a crescut şi mulţi au pierdut enorm în divorţuri costisitoare şi tânjesc după confort, desigur. Altfel, nu ştiu, ei nu îşi exteriorizează sentimentele, tot ce se întâmplă în afara serviciului rămâne în afara serviciului. Sunt însă fascinaţi de orice le povestesc despre societatea românească, însă trebuie să fii foarte atent cum o faci ca să nu-i pui în poziţie neconfortabilă, sunt foarte sensibili.
Reporter – Să începi o nouă viaţă în SUA… viaţa capătă un sens acolo sau doar îşi schimbă direcţia?
Cristian Păduraru – Ştiu că va părea surprinzător, însă dacă aş avea ocazia să încep o viaţă nouă, dar cu cunoştinţele de acum, asa da orice să pot să o fac Acasă. Doar aşa aş putea fi fericit, e greu să explic. Noi trebuie să fim foarte atenţi când tânjim după visul american. Mi-aduc aminte, prin ’99, atunci când mi-a încolţit în minte gândul să plec, cum mă uitam pe net la apartamentele occidentale, şi cum mă doream şi eu într-unul… Cum mă uitam, de exemplu, la jaluzelele verticale, care dădeau nu înspre balcon, ci înspre… verandă, ce şic erau! Cu şansă am ajuns în State, am muncit şi acum trăiesc şi eu visul american. Am văzut 40 de ţări, am fost în vacanţe în locuri exotice, de Europa nu mai spun. Şi îmi aduc aminte, în şcoală, cum învăţăm despre locurile alea şi nici măcar nu aveam curajul să ne gândim că le vom vedea vreodată. Însă aş da oricând bogăţia materială a acestor experienţe pentru, fie şi o fărâmă doar, a anilor de liceu, atunci când m-am îndrăgostit pentru prima oară nebuneşte, chiar de actuala mea soţie. Nimic nu va egala acea senzaţie, şi de fapt orice experienţă de atunci, simplitatea copilăriei şi intensitatea adolescenţei. Aşadar nu ştiu cum ar arăta viaţa luată de la capăt în America, eu o vreau pe aia din România anilor ’80, fără de care nu mă puteam gândi la aşa ceva.
Reporter – Mass-media noastră “combate” pe marginea cazului Bodnariu. Citesc zilnic confesiuni emoţionante, dar şi judecăţi intransigente despre corecţiile corporale şi “rolul” lor în educarea copiilor. Cum stau lucrurile în America?
Cristian Păduraru – Având în vedere că două treimi dintre români sunt pentru corecţiile corporale, încerc să-mi stăpânesc dezaprobarea pentru această metodă barbară şi să spun doar câteva cuvinte despre cum e în America. În America legislaţia e foarte asemănătoare cu cea norvegiană. Diferenţa e că Norvegia, fiind o ţară europeană, românii aceia s-au crezut cumva la adăpost. În America lucrurile se complică când ai de-a face cu legea și chiar la prima infracţiune te poţi trezi cu o sentință foarte gravă și eşti azvârlit fără nicio emoţie la puşcărie. Pe mine respectarea legilor mă impresionează în mod deosebit şi mă simt ocrotit aici, ca un cetăţean onest, aşa cum era greu să fiu în România. Am avut o experienţă din care am înţeles ce important e să nu comiţi greşeli în America. Mergeam într-o duminică însorită în afara Chicago-lui, toate maşinile rulau cu 5 mile peste limita de viteză, de 70 de mile pe oră, eram pe autostradă. Din neatenţie nu am văzut semnul de Road Construction, bineînţeles nu era niciun lucrător şi baricadele erau retrase, fiind duminică. Era şi în curbă, şi normal… ne-au pescuit pe toţi. Cum eu aveam 31 de mile peste limită, pentru că nu ţinusem cont de restricţia suplimentară, mi s-a făcut proces verbal şi spre surpriza mea am fost chemat la tribunal. Bineînţeles, a trebuit să fiu acolo şi mi-am luat şi avocat. Cazul meu a fost simplu, practic eram pentru ei o sursă de bani, însă experienţa mea acolo, în sala aceea în care eram la mâna judecătorului care putea da orice verdict între amendă și puşcărie o lună pentru misdemeanor m-a marcat. Eram practic singurul, pe lângă avocaţi, la costum cu cravată, lângă fel de fel de borfaşi ce urmau să meargă la puşcărie! Şi doar să-i vezi cum se roagă pentru libertatea lor (e drept, pentru chestii mult mai grave) mi-a fost o lecţie de viaţă şi am înţeles încă o dată, şi-i spun asta copilului meu des, în America cu legea nu te joci! Ai drepturi aici, ai şi privilegii, însă şi obligaţiile sunt pe măsură. Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie îmi place mult să trăiesc într-o societate în care domneşte legea, fiindcă unde lege nu e, nimic nu e…
Reporter – Democraţia, aşa cum au inventat-o atenienii, nu era deloc complicat de pus în practică. Oamenii se strângeau în piaţă şi hotărau asupra binelui cetăţii. Acum şi peste tot democraţia s-a complicat. Cum este servită “cetatea” în America? America este o democraţie clasică sau e altceva?
Cristian Păduraru – Democraţia nu este de mai multe feluri şi nu se învaţă repede. Şi nici nu cred că mai poate avea conotaţia din antichitate, odată cu asasinarea lui Kennedy multe s-au schimbat. Eu democraţia o văd doar ca expresie a antitotalitarismului, însă puterea în niciun caz nu este în mâna poporului şi nici nu cred că ar fi o idee bună. De exemplu, în cazul României, în orice chestiune se pot fabrica până la 15 milioane de păreri, ceea ce înseamnă că poporul român nu e sinergetic. Cel puţin nu în democraţie. În America respectul de nezdruncinat pentru Constituţie, garanţia omului liber, a făcut diferenţa, a creat sinergia. Uite, mă gândesc la migranţii care au facut acele gesturi condamnabile în noaptea de Anul Nou la Kӧln. Să ni-i închipuim în America. Ar fi procedat la fel? Eu zic că nu, şi motivele sunt două, în primul rând că aici nu te joci cu forţele de ordine şi ei ştiu asta şi, doi la mână, consecinţele sunt majore, eşti imediat aruncat în puşcărie, după care viaţa ta va fi alterată iremediabil. Asta apreciez în mod deosebit aici, respectul pentru lege şi faptul că au reuşit, în 200 de ani, să facă legi juste pe care cetăţeanul să le respecte fără crâcnire. Revenind puţin la întrebarea propriu zisă, America este o democraţie clasică, însă Congresul American şi-a pierdut din sinergia cu poporul datorită partizanatului exacerbat, cu rădăcini şi răni adânci în trecutul lor cumplit; să nu uităm, un milion de americani şi-au pierdut viaţa în războaie de la Războiul de Secesiune încoace, şi unii încă nu au depăşit mental această etapă.
Reporter – În ultimul timp auzim vorbindu-se mult în România despre interes naţional. Cum poate un român devenit cetăţean american să servească interesul naţional în Statele Unite?
Cristian Păduraru – Hmm, răspunsul meu te va surprinde, cred. În America nu există interes naţional de promovat, adică nu e un demers fezabil. Americanii iubesc diversitatea şi urăsc partizanatul într-un conflict. Într-un eventual conflict între România şi Ungaria, de exemplu, americanii nu şi-ar permite nicio poziţie partizană. Americanii răspund negativ la provocări politice, altfel spus ei nu discută niciodată despre afinităţile lor politice, naţionale sau internaţionale. Îmi place asta, e foarte igienic aşa, nu ar ieşi bine din orice fel de partizanat european. Însă, într-o poziţie a noastră de dezavantaj militar faţă de Rusia, americanii nu ar ezita să-şi arate recunoştinţa pentru ţările prietene şi cu siguranţă ar fi deschişi la a ne asculta punctul de vedere, chiar şi la nivel personal. Din păcate, problemele regionale trebuie rezolvate local, e o iluzie că va curge vreodată mai mult sânge american decât românesc într-un conflict acolo, îmi pare rău să spun asta, însă please don’t shoot the messenger…
