0
0
Articol scris de Ionuț Bucur, Editor News Diaspora
Ȋn galeria personalităţilor ilustre ale exilului românesc, dominată de artişti, condeieri, gânditori şi oameni de ştiinţă celebri, George Uscătescu ocupă un loc aparte. Neȋndoios, simpla rostire a numelui său pe meleagurile ȋncărcate de istorie ale Spaniei stârneşte condescendenţa universitarilor iberici şi, ȋn genere, a tuturor oamenilor iubitori de cultură şi frumos. De pe ţărmurile Cataloniei, ȋn a cărei capitală şi-a etalat uimitoarele capacităţi intelectuale, ţinând un curs de filologie romanică la Universitatea din Barcelona, până ȋn Andaluzia arsă de soare şi ȋmbogăţită cu podoabele arhitectonice aparţinând civilizaţiei maure, numele filosofului şi gânditorului român suscită admiraţie şi respect. Asemeni lui Vintilă Horia, un reper moral şi un alt mare scriitor al exilului românesc, George Uscătescu, gânditorul născut ȋn Subcarpaţii Olteniei, se bucură, ȋn mod paradoxal, de o mai bună receptare a operei sale ȋn lumea hispanică. Puternic ancorată ȋn măruntele dispute culturale autohtone, lumea românească pare să fi dat uitării numele prestigiosului exilat român. Beneficiind de suportul marelui Nicolae Iorga, George Uscătescu a obţinut, ȋn 1940, o bursă de studii la Roma, acolo unde şi-a luat doctoratul ȋn Litere şi ȋn Drept. Strămutându-se ȋn Spania, ȋn anul 1943, George Uscătescu a ales calea spinoasă a exilului, optând pentru siguranţa noului său cămin, mai cu seamă că, ȋncepând din 23 august 1944, tăvălugul bolşevic pustia România de-a lungul şi de-a latul ei.
Spre deosebire de alţi reprezentanţi ai exilului românesc, George Uscătescu nu a căzut pradă acelui jemanfişism ȋntristător, care a facut ravagii printre mulţi români de peste hotare. Punându-şi ȋntreaga capacitate intelectuală ȋn slujba promovării valorilor autentice româneşti, George Uscătescu, aureolat, ȋntre timp, cu titlul de profesor la Universidad Complutense din Madrid, a recurs la arma jurnalismului cultural pentru a da pinteni resurecţiei spiritului naţional românesc. Paralel cu dezmăţul cultural de la Bucureşti, ilustrat, ȋn anii ʼ50, de figurile sinistre ale proletcultiştilor, ȋn Spania, sub direcţiunea lui George Uscătescu s-a ivit revista „Destin”, o veritabilă tribună a românismului şi a culturii. Ȋntre 1951 şi 1972, revista coordonată de George Uscătescu s-a bucurat de colaborarea celor mai strălucite condeie ale exilului românesc, dar şi de aportul unor scriitori consacraţi ai României socialiste, care, graţie firavei liberalizări de după 1965, şi-au putut face cunoscute opiniile lor peste hotare. De pildă, ȋn 1959 piesele de rezistenţă ale grupării „Destin” erau constituite de literaţi şi gânditori ca I.D.C. Coterlan, Vintilă Horia, Emil Ionescu, Nicolae Mariţia, C.L. Popovici, Horia Precup, Aurel Răuţă şi Vasile Uscătescu. Pe ultima filă a revistei publicate ȋn 1968 erau ȋnşiruite numele personalităţilor care au contribuit, de-a lungul timpului, atât la bunul mers al revistei, cât şi la conduita sa elevată. Lista este, ȋntr-adevăr, impresionantă. Printre cei menţionaţi, regăsim nume ca Dinu Adameşteanu, Ştefan Baciu, Zevedei Barbu, Alexandru Busuioceanu, Nicu Caranica, Mircea Eliade, Mihail Fotin Enescu, Grigore Gafencu, Vintilă Horia, Vasile Iasinschi, Virgil Ierunca, Ionel Jianu, George Racoveanu, Aurel Răuţă, Dumitru Amzăr, Horia Stamatu, Pamfil Şeicaru, Octavian Vuia şi mulţi alţii. Articolele, studiile, poemele şi fragmentele de roman publicate de către condeiele enumerate mai sus au dat consistenţă revistei patronate de George Uscătescu, constituind, totodată, un titlu de glorie pentru animatorul frumoasei gazete culturale.
Ȋn pofida onorurilor universitare căpătate ȋn Spania şi a bătăliei purtate pe tărâm cultural pentru cauza românismului, profesorul român de la Madrid continua să fie privit cu suspiciune de către forurile conducătoare ale României socialiste, dar mai cu seamă de către vigilenţii reprezentanţi ai Securităţii. Neȋncrederea manifestă a Securităţii de la Bucureşti faţă de George Uscătescu apare cu atât mai bizară, cu cât ilustrul exilat român obişnuia să viziteze meleagurile natale, unde se ȋntreţinea, printre alţii, cu Eugen Barbu, redactorul-şef al „Săptămânii” care a publicat de altfel, ȋn paginile gazetei pe care o păstorea, fotografia ȋn care apărea alături de distinsul oaspete. Ignorând serviciile aduse civilizaţiei româneşti de către George Uscătescu, prin promovarea asiduă a vârfurilor scriitoriceşti din ţară şi din exil, copoii Securităţii nu dădeau uitării asocierea dintre faimosul profesor şi regimul de mână forte al generalului Francisco Franco, al cărui nume se confunda cu lupta dârză purtată ȋmpotriva ideologiei marxist-leniniste şi a agenţilor ei de pe ȋntregul mapamond. Ȋntr-o notă privind propunerile pentru Biroul Uniunii Scriitorilor – ȋnsemnare care atestă pe deplin cerbicia şi dogmatismul angajaţilor Securităţii -, se amintea ȋntrevederea dintre poetul Marin Sorescu, candidat la ocuparea unui loc ȋn sus-numitul organism al breslei scriitoriceşti, şi „legionarul” George Uscătescu, petrecută ȋn anul 1979, prilej cu care stihuitorul român a cerut sprijinul profesorului exilat ȋn vederea publicării, ȋn graiul lui Cervantes, a câtorva piese de-ale sale. Iată că, ȋn ciuda repudierii ȋntunecatei ere proletcultiste de către regimul ceauşist, clişeele propagandistice nu păreau a se fi erodat odată cu trecerea anilor şi cu aşa-zisa primenire culturală, astfel ȋncât oricărui reprezentant de seamă al exilui i se atribuia eticheta de „legionar”. Se dovedea, ȋncă o dată, faptul că ideologia legionară a reprezentat eternul nemesis al comuniştilor de la Bucureşti. Ȋntâlnirea dintre Marin Sorescu şi George Uscătescu se ȋnscrie ȋn lungul şir de contacte dintre slujitorii scrisului românesc din ţară şi figurile radioase ale exilului românesc. Prestigiul intelectual de care se bucurau anumiţi scriitori şi gânditori români aşezaţi pe meleaguri străine a constituit un veritabil magnet pentru condeierii României socialiste, care au căutat ȋn permanenţă să-şi fortifice raporturile cu aceştia, dând naştere, ȋn acest fel, unei fecunde corespondenţe. De pildă, ȋntr-o misivă din 17 iulie 1989 Dan Zamfirescu ȋi reproşa lui Aureliu Răuţă, apropiat al lui George Uscătescu şi fost component al excelentei grupări intelectuale de la „Destin”, bunăvoinţa afişată faţă de Dan Deşliu, poetul care odinioară, ȋn vremuri de tristă amintire, ȋşi croise drum ȋn literatura română prin odele ȋnchinate lui Stalin şi Armatei Roşii. Epistola lui Dan Zamfirescu reproduce cu fidelitate convulsiile scriitoriceşti din România lui Ceauşescu, constituind, ȋn acelaşi timp, o dovadă incontestabilă a modului de raportare a condeierilor autohtoni faţă de anumiţi reprezentanţi ai exilului, percepuţi ca o veritabilă instanţă de apel a lumii literare.
Ȋn 1988, ȋn Spania, la Malaga, scriitorul Radu Theodoru, care-şi propusese un obiectiv pe cât de măreţ, pe atât de temerar – ȋnconjurul lumii cu ajutorul iahtului „Decebal” -, ar fi ȋncercat, conform afirmaţiilor lui Paul Butuşină, expert-instructor la Centrul de Instruire şi Perfecţionare a Lucrătorilor din Marina Civilă (CIPLMC) – Filiala Galaţi, să ia legătura cu George Uscătescu, ȋnfăţişat, ȋn raportul ȋnaintat Securităţii, ca ideolog fascist, legionar şi adept al regimului politic instaurat de Francisco Franco. Ȋntr-o altă notă informativă, ȋntocmită de acelaşi expert-instructor al CIPLMC, erau menţionate şi meritele intelectualului George Uscătescu: fondator al Facultăţii de Ziaristică din Spania şi faimos cadru didactic universitar, bucurându-se de un auditoriu numeros, provenit din toate colţurile pământului iberic. Finalul notei informative este cât se poate de interesant: Radu Theodoru i-ar fi confesat expertului-instructor faptul că autorităţile române şi-ar fi dat girul pentru proiectata ȋntâlnire cu profesorul exilat. Dacă prezintă un sâmbure de adevăr, afirmaţia demonstrează jocul dublu practicat de Bucureşti ȋn raport cu anumiţi scriitori rămaşi peste hotare, ceea ce, ȋn mod sigur, constituia o veche deprindere a Securităţii ceauşiste.
Deopotrivă apreciat şi demonizat, hulit şi preţuit, George Uscătescu, românul care a trecut la cele veşnice ȋn 1995, şi-a pus amprenta asupra culturii române şi spaniole din veacul al XX-lea, contribuind, ȋn mod decisiv, la cimentarea relaţiei dintre cele două popoare latine. Cercetarea amănunţită a vieţii, operei şi activităţii sale jurnalistice cade ȋn sarcina istoricilor prezentului şi ai viitorului.
