0
0
Text scris de prof. Maria Ștefania Manea, colaborator News Diaspora
“Exigenţă, vă rog, pe mine nu mă mai ascultă! Nu mă pot transforma în duşmanul lui!”
Aceste câteva cuvinte fac obiectul multiplelor discuţii dintre părinţi şi profesori. Este vorba despre o realitate ce pune din ce în ce mai mult stăpânire pe relaţia dintre adolescenţi si familiile acestora. Prima sondare a acestei realităţi reflectă în mod dureros o scăpare de sub control a relaţiilor parentale şi deschide o serie de intrebări la care, deopotrivă, şcoala şi intreaga societate contemporană trebuie să reflecteze.
Întâi de toate, cum s-a ajuns în punctul în care părintele nu îşi mai poate descărca autoritatea dată de vârstă, de statut în faţa copilului?
În al doilea rând, atâta vreme cât părintele simte că trebuie să rămână un confident şi un prieten al copilului, poate profesorul de astăzi să preia misiunea grea a exigenţei, devenind el un duşman de temut al elevului? Poate determina autoritatea în şcoală creşterea performaneţelor de învăţare? Şi, deloc de neglijat, această inconsecvenţă în exercitarea autorităţii poate conduce la rezultatele dorite în egală măsură de şcoală şi de familie?
Pe de altă parte, părinţii îşi doresc ca relaţia dintre profesor si elev să aibă la bază comunicarea, mărturisind că se văd în situaţia de a nu fi ascultaţi de propriii copii. Când anume şi mai ales de ce ia tăcerea locul conversaţiei în mijlocul familiei? Să fie oare doar timpul de vină, preocupările total diferite pe care copiii contemporani le au faţă de cele ale generaţiilor trecute sau au uitat părinţii de azi să fie creativi, să se joace la rândul lor, să petreacă alături de copii acel timp de calitate care să asigure o creştere sănătoasă a acestora? Sunt suprasolicitarea la locul de muncă, goana pentru asigurarea traiului, unicele explicaţii ale eşecului în comunicare? Cât de adânc se apleacă atât familia cât şi şcoala asupra cunoaşterii specificului psiho-comportamental al noii generatii şi, mai ales, îşi adaptează acestea metodele de raportare la tinerii de azi, altfel decât prin comparaţia cu trecutul?
În esenţă, este copilul altceva decât un rezultat genetic, devenit întreg prin influenţa pe care o exercită în timp factorii exteriori mediului familial: şcoală, prieteni, societate? Atunci, care sunt soluţiile pentru ca, la masa educaţiei, să se joace cel mai fair-play joc între toţi actorii implicaţi?
Surse imaginii:
http://www.famouswhy.ro/pictures/articole/educatie_pentru_cetatenie_democratica.jpg
Ajutorul, în astfel de cazuri, ar trebui să vină tot de la părinți,Înființarea unor Grupuri de Sprijin pentru Părinți la nivel de școală ar face minuni.O dată pe lună părinții ar trebui să se întâlnească și să-și împărtășească problemele cu care se confruntă.În primul rănd,ar vedea că nu sunt singuri, că și alții se confruntă cu astfel de probleme, și poate discutând ar găsi soluții.Organizarea unui astfel de grup nu implică decât un pic de bunăvoință, o sală de clasă, eventual câteva fursecuri și un pahar de suc pentru a antrena discuția. Nimic sofisticat.Din experiență, vă spun că funcționează.