Sport

Odată cu Iolanda Balaş se sfârşeşte o epocă

Articol scris de Radu-Ilarion Munteanu, colaborator News Diaspora

Revin pe marginea ştirii despre decesul Iolandei Balaş și îmi pare decent să continui a nu-i lega numele de nici un epitet. Ar micşora-o.

Mazeta sporturilor, singurul cotidian de profil care supravieţuieşte, iată, încă, cu o ediţie tipărită, face multe concesii tabloidizării triumfătore şi nu dezvolt acum subiectul. Oricum, gazeta online, acces(a/i)bilă pe baza unui abonament modic, plătibil prin factura telefonică, e primul ziar pe care-l deschid dimineaţa. Uneori singurul. Concesiile încep cu imaginea primei pagini, nu odată detestabilă.

Dar azi prima pagină multiplică, cu numărul tirajului, o imagine simbol, alb/negru: Iolanda deasupra ştachetei.

Am prins, în prima mea toamnă bucureşteană, în anul întâi de facultate, momentul legendar. Se întâmpla pe fostul stadion Republicii, atunci singurul cu nocturnă, unde crainicul anunța: Linişte! sare Iolanda Balaş. Erau campionatele balcanice. Câţi din binecuvântata noastră generaţie, născută după război, acum pe ducă, mai pot fi martori direcţi ai acelui moment simbolic, repetat la fiecare concurs atletic? Ioli sărea după ce luase, la Tokyo, a doua sa medalie olimpică de aur. Doar a doua, mai nimic, acolo, faţă de cele 14 recorduri mondiale consecutive.

N-am dat încă pagina ediţiei online a Gazetei. Vedeţi, e unul din momentele în care n-o ironizez. Gluma cu mazeta a fost lansată de Caţavencu prima ediţie, încă din ‘90.

Sursa foto: http://media-2.web.britannica.com/
Sursa foto: http://media-2.web.britannica.com/

În 1958, eram în clasa a şasea, la doi ani după Melbourne. Din vară începusem a cumpăr zilnic Sportul popular, urmaşul străvechii Gazete şi precursorul aceleiaşi, de după ‘89. Profesoara de educaţie fizică mi-a cerut ziarul şi ne-a citit, cu voce tare, un articol quasiomagial, un portret jurnalistic al sportivei. Atâta că-i pronunţa numele, nu ştiu de ce, Balş. Ştiam deja că bătuse recordul mondial la proba ce ne chinuia la oră, cu sfoară în loc de ştachetă. Mă impresionase că o tânără cu doar 9-10 ani mai mare putea sări cu jumătate de metru mai mult decât mine, dar eram mândru că profesoara ne deschidea orizontul. Bineînţeles, nimeni nu sărea altfel decât foarfecă şi aceeaşi profesoară ne învăţase nu numai tehnica, ci mai ales că esenţialul era unghiul de atac al ştachetei. Apoi am văzut-o pe Ioli în cunoştinţă de cauză în rubrica de sport a jurnalului de actualităţi ce prefaţa filmele la unicul cinematograf din orăşelul Vulcan.

După 32 de ani, am avut o lungă convorbire telefonică cu Iolanda Balaș, era acum preşedinte la Federaţia de atletism. Şi-a consumat peste 40 de minute cu un necunoscut, secretar general al unei ligi a suporterilor, care avea de organizat un concurs fulger de sprint în pauza finalei Cupei României din acel an. M-a tratat cu răbdare şi blândeţe.

Nu dădusem nici primul examen al sesiunii de vară a anului întâi, când apăruse Decatlonul de aur al lui nea Vanea, adică Ioan Chirilă, fie şi el odihnit, incluzând portretele reportericeşti ale 10 sportivi români reprezentativi. Capitolulu Iolandei fusese scris manu proprio. Eram sigur, stilul diferea de cel al lui nea Vanea, inconfundabil acela. Peste 25 de ani avea să-mi confirme, la acel lung telefon. Titlul capitolului era o găselniţă: Ultima ştachetă cade întotdeauna. Cine nu cunoaşte regulile atletismului de competiţie n-are decât să se informeze. Căci aşa e. După fiecare concurs victorios, după fiecare record mondial, la fete şi la băieţi, la înălţime şi la prăjină, ultima  ştachetă cade întotdeauna, în încercarea firească a câştigătorului de a-şi îmbunătăți performanţa.

Iolanda a participat la trei olimpiade. În 1956, la Melbourne, deşi deja recordmenă mondială, a pierdut finala. N-are „decât” 2 medalii olimpice de aur, cucerite la Roma 1960 şi la Tokyo 1964. Săritura la înălţime femei se desfăşura în două etape. Iolanda intra în concurs abia după ce toate celelalte competitoare ieşeau, ratând ultima lor ştachetă. Sigur că în sport, în general, premisa şansei victoriei e victoria asupra sinelui. Chiar şi în sporturile de echipă. Dar truismul acesta n-a avut niciodată o materializare concretă mai elocventă decât când sărea, în liniștea tribunei, a cărei viaţă e să freamete şi, mai nou, să facă valuri, Iolanda.

A fost singura sportivă de pe mapamond care determina derularea probei sale în două etape. Îşi începea săriturile după ce ieşeau din concurs celelalte sportive și nu se confrunta decât cu ea însăşi, concretizând simbolul etern al sportului.

Sursa foto: http://a1.ro
Sursa foto: http://a1.ro

Fotografia alb/negru de pe prima pagină a Gazetei sporturilor de azi, 12 martie, o arată pe Iolanda atacând, în stilul anilor ‘60, ştacheta. Atunci toată lumea sărea în stilul foarfecă. Apoi, când ea încă bătea recorduri mondiale cu acest cel mai ineficient stil, bărbaţii deja săreau prin rostogolire ventrală. Când ]n 1968, la Mexico City, americanul Fick Fosbury, a uimit lumea atacând ştacheta cu… spatele, ruşii, mereu conservatori, au umplut hectare de hârtie cu tone de cerneală, ca să demonstreze că mişcarea e antisportivă. Apoi s-au aliniat, pe tăcute. Azi nimeni nu mai sare decât în stilul numit Fosbury flop. Dar, parcă cel care a impresionat mai mult lumea atletisului a fost un polonez firav, Jaczyek Wzoła, în 1976, la Montreal.

Ar fi putut Ioli să sară în aceste stiluri mai eficiente? Mai întâi de ce mai eficiente? Pentru că atât la rostogolirea ventrală, cât şi la Fosbury flop centrul de greutate al sportivului trece pe sub ştachetă, deci cu acelaşi impuls al săriturii, performanţa tehnică e mai mare. Pe când la antica foarfecă traiectoria centrului de greutate e sensibil deasupra ştachetei. De ce aceste amânunte biomecanice? Tocmai pentru a sublinia excepţionalitatea performanţelor Iolandei. Ultimul său record mondial, 1,91 metri, este acum depăşit în concursurile de junioare. Ăsta e mersul atletismului. Citius, altius, fortius. Acest record a rămas nedepăşit o lungă perioadă, dar mai mult a rezistat irealul record mondial al americanului Bob Beamon, medaliat olimpic cu aur tot la Mexico, în 1968. La lungime.

Întrebarea dacă Ioli şi-ar fi putut converti stilul la săritura ventrală e retorică. Poate ar fi câştigat câţiva centimetri, poate ultimul ei record mondial ar fi rezistat mai mult. Dar simbolul ei n-ar mai fi fost la fel de pur. Ioli e o etapă în istoria atletismului, regele sporturilor. O stauie de fum în memoria binecuvântatei mele generaţii. Generaţie a cărei datorie este să încerce a transmite următoarelor imaginea acestei statui transparente. Căci odată cu Iolanda Balaş se sfârşeşte o epocă.

Textul integral și adăugit poate fi citit pe blogul autorului (începând cu 14 martie): http://oldrimsix.info/

Sursa fotografiei de coperta: http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/581/7958/10589610/1/iolanda-balas-soeter.jpg?width=815

Alătură-te discuției

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *