Educație

Școala italiană: adaptare, toleranță și respect

Text scris de prof. Maria Ștefania Manea

În perioada 29 februarie – 11 martie 2016 a avut loc schimbul de experiență al inspectorilor școlari de specialitate din Inspectoratul Școlar București, în cadrul programului Erasmus +, acțiunea cheie KA1, „Innovative models for optimizing the pedagogical and methodical counseling, given to the beginner teachers in the pre-university level from Bucharest, to increase the quality of education provided to the students”, coordonat de inspectorul pentru proiecte educaționale, Cristiana Mateiciuc.

Țara gazdă, Italia, a primit în rândul câtorva școli private și de stat, oaspeți români care au avut prilejul de a asista la ore, de a cunoaște noutățile pe care sistemul de învățământ le-a primit începând cu anul 2015, de când este în vigoare o nouă lege a educației și, mai ales, de a înțelege asemănările și deosebirile dintre cele două paradigme educaționale.

Inspectorii școlari din România în schimbul de experiență din Italia
Inspectorii școlari din România în schimbul de experiență din Italia

Nu mică ne-a fost mirarea să pășim pentru prima dată într-o școală italiană. Români fiind, obișnuiți să fim plasați mai mereu pe ultimele poziții în topul clasamentelor internaționale de orice fel, ne-am obișnuit totuși greu cu pereții cojiți ai culoarelor școlii, cu mobilierul vechi pe care, la noi, îl mai găsești rar chiar și în sălile de clasă rurale sau cu tablele de lemn peste care domnea la poale eterna cretă. Totul, în capitala Italiei, Roma! Mai reticenți am devenit când zarva de pe culoare, comportamentul mai mult decât permisiv la adresa elevilor ne-a arătat că poți ieși din timpul orei fără să ceri voie, poți vorbi la telefon, pășind pe culoar și revenind la locul de studiu. Am gândit majoritar că, pe parcursul celor două săptămâni, nu vom avea multe de învățat. Ne-am înșelat…

La ora de economie, profesorul intră cu cel mai firesc aer, de parcă nici nu l-ar fi privit în plus față de privirile elevilor alți ochi.  Elevelor, pentru că doar eleve avea această clasă de esteticieni dintr-o școală profesională, le sunt predate noțiuni despre bilanț, facturi fiscale, legislație economică. Teoria este schematic consemnată pe tablă. Totul pornește de la experiențe de viață cotidiană, precum emiterea unui bon fiscal într-un supermarket. Obiectivele lecției sunt atinse prin discuție, una firească, fără bariere.

O nouă vizită, de data aceasta într-o școală de stat, scoate la iveală faptul că elevii de liceu, indiferent de profil, au obligația parcurgerii unei practici școlare de 400 de ore într-o instituție al cărei domeniu de activitate trebuie să coincidă cu cel ales de adolescent. Studiile efectuate în incubatoarele de proiecte europene au accentuat nevoia de reorientare a politicilor educaționale spre latura practică, experimentală.  Profesorul italian are astfel datoria de a-și dezvolta nu doar rolul de educator teoretician, cât mai ales pe acela de îndrumător în cunoaștere și descoperire prin practică.

În Italia, ciclurile de școlarizare sunt structurate diferit. Liceul are o durată de cinci ani, în timp ce școala secundară se desfășoară pe trei ani. Elevii studiază opt ore zilnic și sâmbăta alte patru ore. Manualele atârnă greu în ghiozdane. Rămânem cu adevărat șocați de dimensiunile de sute de pagini pe care le au. Pare că nimeni nu face din asta un capăt de țară pentru că materia este prezentată modern,  folosindu-se tehnologia informației și comunicării.

O ultimă oră. O nouă surpriză! La ora de filozofie intrăm întârziați. La catedră, patru elevi dau un interviu, însemnând că sunt ascultați oral. Totul se petrece atât de natural, încât nu ne dăm seamă că, în urma acelei discuții, urmează să primească note. În timpul acesta, restul clasei completează fișe de lucru-fixarea cunoștințelor anterioare. Tema pentru acasă este lecția următoare. Profesorul nu va face altceva decât să discute ulterior conceptele noi, neînțelese.

Ne convingem de faptul că fiecare, profesor sau elev, își cunoaște datoria… Poate că Italia nu este un exemplu din multe puncte de vedere, dar își caută cu disperare soluțiile de a păstra în sala de clasă elevul treaz, activ. Regăsim în bănci mulți adolescenți români, cu dor de casă, care recunosc faptul că școala italiană nu îi învață mai multe decât cea românească, dar ii învață mai bine puținul,  se pregătește să îi pregătească pentru lumea reală, le predă pedagogia iubirii, ca formă de adaptare, respect și toleranță față de nevoile elevului contemporan…

Alătură-te discuției

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *