0
0
Text scris de Ionuț Bucur
Istoria exilului românesc a fost marcată atât de prezenţa unor figuri tutelare, unanim recunoscute pentru rectitudinea lor morală, cât şi de afirmarea unor personaje controversate, excentrice, pitoreşti, dispuse la compromis şi abdicări ȋn plan moral. Faimosul magnat Iosif Constantin Drăgan se ȋncadrează ȋn tiparul celei din urmă categorii. Dibaci navigator ȋn apele tulburi ale afacerilor europene, românul emigrat ȋn Italia lui Mussolini la ȋnceputul anilor ʼ40 a promovat, de-a lungul tumultoasei sale existenţe, idei, direcţii culturale şi atitudini care au stârnit indignarea unei părţi semnificative a exilului românesc. Recrutaţi cu preponderenţă din tagma jurnaliştilor şi a istoricilor, adversarii ireductibili ai lui Iosif Constantin Drăgan au contestat cu vehemenţă atât tracomania acestuia, cât şi cooperarea sa cu regimul comunist de la Bucureşti. Potopit cu tot soiul de invective, potentul om de afaceri român pare să fi fost încarnarea răului absolut. Este nevoie de tact şi echilibru pentru a parcurge căile ȋntortocheate ale istoriei şi a devoala biografii ȋmpănate cu incertitudini şi controverse. Inventarierea insultelor care acoperă memoria lui Iosif Constantin Drăgan relevă unilateralitatea judecăţilor emise de către diverşi inchizitori ai gândirii. Aceştia din urmă calcă ȋn picioare imparţialitatea şi obiectivitatea care trebuie să-şi facă loc ȋn orice anchetă jurnalistică sau cercetare istorică, trădând, prin eludarea aspectelor pozitive ale unei anumite personalităţi, o infinită rea-credinţă. Pornind de la această premisă, ȋntrebarea fundamentală care ȋncolţeşte ȋn mintea tuturor este următoarea: a avut Iosif Constantin Drăgan, dincolo de păcatele sale majore, merite incontestabile? Dacă scotocim cu atenţie arhivele şi bibliotecile româneşti, răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Lăsând deoparte răstălmăcirea istoriei vechi a poporului român – o constantă a magnatului care manifesta veleităţi istoriografice -, observăm apetenţa acestuia pentru tradiţia şi valorile naţionale, dar şi curajul de a indica plăgile care măcinau, ȋn opinia sa, societatea şi cultura României socialiste.
De pildă, ȋntr-un memoriu adresat personal lui Nicolae Ceauşescu, Iosif Constantin Drăgan aducea în atenţia preşedintelui romȃn o serie de neajunsuri şi nereguli care, în conformitate cu afirmaţiile sale, ar fi constituit grave abateri de la normele unui stat suveran şi naţional. Deranjat de statutul infailibil al lui Ladislau Hegedus în cadrul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, omul de afaceri romȃn îi scria secretarului general că: „din pricina unei echipe maghiaro-şovine care dirijează treburile Consiliului la nivel concret, politica statului este vădit întoarsă în favoarea minorităţilor”(1). Ladislau Hegedus ar fi înclinat talgerul balanţei în favoarea conservării monumentelor de patrimoniu maghiare din Transilvania, lăsȃnd de izbelişte o serie de edificii culturale romȃneşti. De atacul susţinut al lui Iosif Constantin Drăgan nu au scăpat nici Alexandru Graur, directorul Editurii Academiei, Ovid Crohmălniceanu sau Lucian Raicu, prezentaţi de rezidentul occidental ca membri de vază ai minorităţii evreieşti, postură care le-ar fi conferit puteri depline în cultura romȃnă. De asemenea, afaceristul romȃn trăgea un semnal de alarmă şi în privinţa etniei ţigăneşti care, după spusele sale, ducea o viaţă mimetică la periferia marilor oraşe, terorizȃnd prin jaf şi violenţe populaţia majoritară romȃnă.
Memoriul înmȃnat lui Nicolae Ceauşescu la 9 iunie 1980, cu prilejul audienţei pe care preşedintele romȃn i-a acordat-o prosperului om de afaceri din Italia, nu a determinat, cu toate sforţările acestuia din urmă, schimbări majore ȋn privinţa statutului minorităţilor.
Ȋndrăgostit iremediabil de românism – aşa cum lăsa să se ȋnţeleagă din scrierile sale -, Iosif Constantin Drăgan a furnizat suport financiar literaţilor care gravitau ȋn jurul ideii de patriotism, statornicind astfel raporturi strânse cu unii dintre aceştia. Ȋntr-un amplu interviu acordat revistei „Flacăra” ȋn anul 1984, românul stabilit ȋn Occident ȋşi manifesta deschis, fără ocolişuri, simpatia şi admiraţia pentru Eugen Barbu şi Adrian Păunescu, doi dintre scriitorii care cultivau ideea de patriotism ȋn operele lor literare. „Fundaţia Drăgan” şi Editura Nagard constituiau cele două guri de foc ale politicii culturale susţinute de influentul om de afaceri român, vehiculele prin intermediul cărora aveau să fie propagate, ȋn lumea occidentală, scrierile anumitor condeieri şi istorici de la Bucureşti. Prima dintre acestea, „Fundaţia Drăgan”, a prins viaţă ȋn anul 1949, pentru ca mai târziu, ȋn anul 1967, pe malurile Tibrului, la Roma, cu sprijinul unor personalităţi europene, să se desăvârşească generosul proiect conceput de multimilionarul român. Giuseppe Pella, premierul Italiei, cardinalul francez Eugène Tisserant, H. Brugmans, rector al colegiului european de la Bruges, ambasadorul Italiei Quaroni şi Giuseppe Campilli, preşedintele camerei economice şi sociale a Italiei, sunt personalităţile europene care au pus umărul la edificarea fundaţiei patronate de Iosif Constantin Drăgan. Ȋn 1968, la Palma de Mallorca, sub soarele binefăcător al Mediteranei, a avut loc inaugurarea „Fundaţiei Drăgan”. Cu cheltuieli anuale care se ridicau la 200.000 – 300.000 de dolari, fundaţia dispunea de un Consiliu de onoare şi de un Comitet de direcţie ȋn componenţa cărora s-au regăsit, de-a lungul vremii, personalităţi ca Olivier Giscard d’Estaing, Alexandru Rosetti, Constantin C. Giurescu sau Octav Onicescu.
Raporturile dintre romancierul Eugen Barbu şi romȃnul stabilit în Italia au fost dintre cele mai bune, fapt dovedit atȃt de publicarea la Editura Nagard a lucrării lui Traian Filip, Falsificatorii de imagini, o răfuială a acestuia cu unii scriitori de la „Romȃnia literară”, cȃt şi de publicitatea constantă de care se bucura partenerul de afaceri al lui Ceauşescu în paginile „Săptămȃnii”. Comentând la superlativ activitatea exilatului romȃn, publicaţia lui Eugen Barbu a prezentat pe îndelete biografia acestuia, scoţȃnd în relief realizările sale culturale. Ȋn mediile atȃt de învolburate ale lumii literare romȃneşti, Iosif Constantin Drăgan era perceput ca fiind principalul sponsor şi susţinător al revistei „Săptămȃna”, efortul conjugat al acestora având ca scop impunerea curentului cultural protocronist şi a apendicelui său antisemit pe firmamentul societăţii ceauşiste. Relaţiile apropiate dintre scriitorii care făceau parte din angrenajul revistei „Săptămâna” şi Iosif Constantin Drăgan erau atent monitorizate de către Securitate, care, de-a lungul notelor informative alcătuite cu mult sârg, sublinia comuniunea de idei dintre cele două tabere. Suportul financiar şi moral acordat de către Iosif Constantin Drăgan lui Eugen Barbu şi colaboratorilor acestuia a trezit mânia adversarilor ȋnveteraţi ai redactorului-şef de la „Săptămâna”, care au reclamat, ȋn cadrul Conferinţei naţionale a scriitorilor din 1981, cârdăşia dintre autorul Principelui şi exilatul român. Criticul şi istoricul literar Zigu Ornea, marxist-leninist declarat şi autor al mai multor lucrări teziste despre intelectualitatea românească din perioada interbelică, a afirmat, ȋn prima zi a Conferinţei naţionale a scriitorilor, că Eugen Barbu şi omul de afaceri român ar fi promovat, prin intermediul revistei „Săptămâna”, respectiv al „Fundaţiei Drăgan”, idei şi valori care contraveneau ideologiei oficiale a României socialiste. Iată cum ȋnfăţişa Securitatea, ȋntr-o notă informativă din 2 iulie 1981, luarea de poziţie a lui Zigu Ornea: „Istoricul literar Zigu Ornea a afirmat ȋn acelaşi context că revista «Săptămâna» şi cărţile editate de fundaţia «Iosif Constantin Drăgan» ar ȋntreţine o ideologie de dreapta” (2).
Colaborarea dintre faimosul afacerist român şi Eugen Barbu a fost sinuoasă, neȋncrederea şi dezamăgirea – pregnante ȋn anumite momente – strecurându-se ȋn mintea celor doi cu ocazia demarării unor proiecte culturale comune. Unul dintre aceste momente a fost reprezentat de planul ambiţios denumit „Săptămâna europeană”, o revistă culturală coordonată de Eugen Barbu şi finanţată de Iosif Constantin Drăgan, care urma să adune laolaltă condeiele de forţă ale ţării şi ale exilului. Din nefericire pentru Eugen Barbu, proiectul „Săptămâna europeană” s-a poticnit de la bun ȋnceput, ȋntrucât Iosif Constantin Drăgan şi-a retras sprijinul financiar. Securitatea consemnează, ȋntr-un raport informativ din 23 iulie 1981, atitudinea prozatorului român faţă de subita reticenţă a milionarului exilat: „Eugen Barbu este convins că respectivul «a fost speriat serios» de către evrei după publicarea revistei «Eminescu» ȋn toamna anului trecut şi a hotărât să mai aştepte un timp până se liniştesc aceştia”(3). Ȋn ciuda neînţelegerilor ivite de-a lungul timpului între Iosif Constantin Drăgan şi Eugen Barbu, relaţia dintre cei doi poate fi catalogată drept excelentă, frecventele vizite reciproce constituind o mărturie în acest sens.
Trudind neîncetat la clădirea imaginii sale de protector al artelor şi promotor asiduu al valorilor româneşti autentice, Iosif Constantin Drăgan a avut parte, în anii îndelungatului său mecenat, de realizări culturale însemnate, ca şi de proiecte eşuate lamentabil datorită diletantismului său istoriografic. Inocentarea opulentului exilat român este, din punctul meu de vedere, la fel de nocivă ca şi demonizarea lui. Iosif Constantin Drăgan a fost acel mecena care a făcut posibilă reeditarea monumentalei istorii literare a lui George Călinescu, dar şi apariţia unor falsuri istoriografice grosolane, teoriile abracadabrante cu privire la trecutul dacilor fiind vehiculate cu nonşalanţă ȋn anumite volume tipărite la Editura Nagard.
(1) Arhivele Naţionale Române, fond CC al PCR – Secţia de Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 24/1980, f. 8.
(2) Arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, fond artă-cultură, dosar nr. 118, vol. 27, f. 91.
(3) Ibidem, vol. 13, f. 120.
Surse foto: https://saccsiv.files.wordpress.com/2014/08/cd318226ef60355626abba3afa481dc1.jpg
Cover foto: http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/1/186/3927/2954803/2/iosif-constantin-dragan111.jpg?width=630
