0
0
Text scris de Ionel Novac
Dintotdeauna, fie pe timp de deplină liniște și pace, fie în vremuri de grea restriște și frământări, acasă sau departe de țară, biserica a constituit centrul vital, moral, cultural, spiritual și de rezistență al poporului român. Fiecare nouă biruință în îndelungata noastră istorie pentru păstrarea ființei și neamului românesc a fost răsplătită, din voința Domnului și cu efortul mai marilor noștri voievozi, cu lăcașuri de o deosebită măreție și valoare, grandioase opere de artă monumentală și religioasă. Să ne gândim numai la ctitoriile lui Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare, la minunatele noastre mănăstiri ce poartă în ele întreg albastrul cerului, pacea și seninătatea lumii, și este suficient. Dar asemeni lor sunt multe altele, cu zecile și sutele, răspândite pe întreg cuprinsul țării, dar și dincolo de fruntariile acesteia, acolo unde suflarea românească a căutat și găsit, chiar dacă uneori doar temporar, refugiu și loc de efemer popas.
Una dintre aceste ctitorii, păstrătoare demnă a spiritualității și demnității românești în vremurile de tristă amintire a unui regim nu demult apus, s-a dovedit și continuă să fie Biserica Ortodoxă Română din Paris. Declarată de către francezi ca monument de arhitectură național încă din anul 1881, biserica a fost construită între 1374 (când, la 30 ianuarie, a fost pusă piatra de temelie) și 1380 și destinată a fi capela Colegiului de Dormans din Paris. Sfințită în același an, în acest lăcaș se va oficia prima slujbă publică abia la 29 noiembrie 1382, de ziua sfântului arhanghel Mihail (fapt ce-i va conferi, drept sfinți patronimi, alături de Gavriil și Rafail, si numele acestuia).
În timp, biserica a suferit numeroase transformări și schimbări de proprietari și de întrebuințări, devenind pe rând loc de rugăciune, cazarmă, din nou biserică (cumpărată și restaurată de dominicani, apoi lăsată în paragină după expulzarea acestora din Franța), pentru ca în septembrie 1882 să fie cumpărată de Regatul României. De multă vreme, românii, în special tinerii studenți sosiți în număr tot mai mare în Franța, căutau să găsească un lăcaș de adunare și rugăciune în limba sfântă a străbunilor lor. La 22 noiembrie 1853, arhimandritul Iosafat Snagoveanul reușise să fondeze, cu sprijinul guvernului francez, prima parohie românească, într-o capelă improvizată din strada Racine, dar spațiul se dovedise de multe ori prea neîncăpător. Așa că proiectul de cumpărare a imobilului din strada Jean de Beauvais, nr. 9 bis, încurajat de primul rege al României independente, Carol I și cu susținerea materială și morală a tuturor românilor, vine ca o mană cerească întinsă enoriașilor săi. Zece ani mai târziu, biserica este resfințită de către episcopul Inochentie Ploieșteanul.
După instaurarea regimului comunist în România, înțelegând că Sfântul Sinod al Bisericii-mamă nu mai are libertatea deplină asupra propriilor decizii, comunitatea decide să se separe de Patriarhia Româna. Vor urma ani de cumplite hărțuiri și atacuri, de violențe care au deschis răni adânci și care au lăsat urme de neșters chiar și astăzi. Dar strâns unită în jurul Mitropolitului Visarion Puiu, odată cu înființarea Episcopiei din Europa Occidentală, a cărui lucrare a fost continuată de Arhiepiscopul Teofil Ionescu și alți umili slujitori ai Domnului (preoții Vasile Boldeanu, Virgil Gheorghiu, Petre Popescu, Mircea Domitriu, Dumitru Popa ș.a.), biserica românească de la Paris a trecut peste toate vitregiile vremii, păstrând peste 60 de ani nestinsă credința în Dumnezeu și comunitatea fidelă Bisericii Ortodoxe Române.
La 10 mai 2009, adunarea generală extraordinară a parohiei a decis intrarea Bisericii Ortodoxe Române din Paris sub omoforul Mitropolitului Iosif, în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale. A fost un proces îndelungat, care a necesitat mai mulţi ani de dialog al reconcilierii cu Biserica-mamă, prin intermediul ierarhului ei canonic în Europa Occidentală, Mitropolitul Iosif, și cu încurajarea IPS Nathaniel, Arhiepiscop al Detroitului și al Episcopiei Ortodoxe Române din America (cel care a acoperit parohia sub omoforul lui în perioada 2000-2009).
Deși între timp lucrurile și-au revenit la făgașul normal, Biserica Ortodoxă Română din Paris, având hramul Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail, nu și-a uitat menirea, continuând să rămână aceeași flacără vie a românismului din afara granițelor țării: Sfânta slujbă, oficiată în fiecare duminică în limba română, este urmarită cu atenție și smerenie de sute de enoriași; din inițiativa și cu sprijinul preoților-parohi este organizată școala duminicală pentru copii (ateliere de învățare a limbilor română și franceză, cursuri de desen, pictură, muzică, istorie); de Bobotează derulează procesiunea de sfințire a apei, cu tradiționala aruncare a Sfintei Cruci în apa Senei; de Crăciun sau cu prilejul altor sărbători creștinești organizează serbări, pregătite cu copiii români care frecventează biserica; Asociația Femeilor Ortodoxe Române, constituită în cadrul bisericii, participă activ la toate acțiunile și sprijină, material și moral, familiile celor aflați în dificultate etc.
[…] Biserica Ortodoxă Română din Paris […]
atentatul bataclan cei care au puscarie pe viata …le pun peruci si chilotei cu dantele…daca se insoara cu politisti …gay…nu stiu …mi e mi ndatorati doar zece milioan euro de daune materiale si …morale