EducațieSocietate

Marele Vest din Est

Articol scris de David A. Marin

Eu am mâncat vest pe pâine de la început. De când am auzit la 5 ani Metallica în pod și am decis că vreau să bat toba, de când m-au luat la bătaie în primară plozii șmecheri că aveam astm și nu îmi plăcea sportul, și deci tot „estul barbar” din ei l-am compensat cu cultură vestică, chiar cu „gânduri vestice”. Am țipat la unul în generala, că își zicea „Nirvana” deși habar nu avea ce înseamna Nirvana, în afara de trupă, nicidecum ce e Nirvana din estul de mai încolo – evident, mi-am cam luat-o – și diriginta i-a spus mamei următorul lucru: „Doamnă, l-ați crescut pentru o țară civilizată, nu pentru România”. „Nu pentru România”, îmi mergea pe loop, în adâncul conștiinței, în ecou adânc.

Am mâncat vest pe pâine de când tata mi-a repetat că eu trebuie să plec de aici, repetiție ce a continuat în capul meu și după ce tata a murit, repetiție ce s-a amplificat când avocatul tipului care a intrat cu mașina în tata s-a ridicat în tribunal și a întrebat cum de ne-am permis să dăm atât de mulți bani pe conserve la parastas, când puteam să alegem ceva mai ieftin – deci tratamentul barbar-estic al justiției locale a contribuit, alături de legi prost făcute, tipic estice, care fac lucrurile mai complicate pentru familia mea decât să o ajute.  Nopți ascultând Black Dog, că Black Dog mi-a arătat tata.

Am zburat cu mintea și spiritul cât mai departe de ignoranța, stereotipia și teribilul monstru colectiv al „cocalarului”, această ciupercă otrăvitoare, m-am refugiat intelectual și chiar afectiv în Marele Vest. Mary Poppins mi-a fost primul roman,  Winnetou a venit după ficțiunile cu vampiri și pirați pentru adolescenți britanici. Când am descoperit AC/DC pe YouTube, i-am arătat trupa lui tata și i-am zis că erau adolescenți, pentru ca simțeam în ei o tinerețe ce majoritatea colegilor și oamenilor din spațiul unde mă aflam nu aveau. Nu am devenit un exponent al occidentalizării lumii, am devenit un factor determinant al acestei occidentalizări. Puteți să asemănați situația, cel puțin pentru generațiile tinere, generația milenială și generația Z, cu un fel de romanizare.

Am devenit dacul care scrie poezie romană, și scrie, în felul lui, la fel de bine ca romanii.

Procesul acesta de idealizare a Vestului prin glorioasa lui cultură și prin arta ce mi-a atins sufletul nu a încetat nici când am luat-o spre Orient, când am început să citesc români și mi-au părut „exotici”, eu fiind anglofilul care eram – nu a încetat nici când am început să ascult muzică indiană, arăbească, acestea marcându-mi propriile scrieri și compoziții. Am realizat că nu sunt nici un mare român, nici un mare american, ci că vreau să fiu un mare OM.

Însă Vestul a rămas pe un piedestal. Ca și cum eu sunt aici, dar conștientizez că ăsta e ca tutorialul de la un joc video, nivelul unu începând de abia acolo. Prefața aici, capitolul I acolo. Aici, distopie. Acolo, utopie. Toate hărțuielile, certurile pe strada, manelele de proastă calitate, țiganii cocalari, albii cocalari, neonaziștii cocalari care urăsc țiganii, toate mișcările astea puerile de dreapta, un sistem educațional total eșuat care l-ar face să plângă pe Spiru Haret, cât și pe Einstein, lipsa indivizilor, cocalarii care au țipat după mine că-s „fată” sau „satanist” că-mi port pletele, toate au dus la această constantă stare de dispreț, o stare de eu-nu-sunt-de-aici, o stare de mers neliniștit pe stradă mult prea des.

Adesea se aprinde în capul meu un bec roșu care spune „lasă, e ok, mai e puțin, va fi bine”, lângă un bec galben, bec al luminii artei mele, al luminii prietenilor mei, atât al celor de lângă mine fizic cât și al celor ce m-au atins prin operele lor și prin persoanele lor istorice dar care nu mai sunt pe aici de mult, cei ce dau spațiului romanesc un respect de mult pierdut în masa romanescă.

Și acum fastforward. În Italia fiind cu fratele meu – frumusețe, munți, stări ezoterice de spirit din avion până pe Monte Blanco, coborând în viteza cu schi-urile și băgând o frână de copac, decizând să intru mai bine în copac decât în britanicul de vârstă mijlocie de mai jos. Italia e frumoasă. Si era foarte frumos.

Așteptam la baie într-un restaurant călduros – un englez generic râdea cu fiica-sa de 6-7 ani, care îi cerea hârtie igienică din toaleta, și, în baie fiind o adevărată discordie, își tot cerea scuze ironic, până să zică,  uitându-se pe lângă mine „get out, there’s a lady here , he wants to get in the bathroom”. Și gluma asta, pe care mi-am luat-o de n-șpemii de ori de la „plebeii estici” din capul meu, venind de la incompetentul ăsta, a durut.

Am simțit cum în mine moare un absolut, ce, oricum, mai bine a murit acum decât altcândva. Am înțeles atunci că pot eu să fug toată viața mea, căci cocalarul este UNIVERSAL. Negru, alb, englez, italian, clujean, bucureștean. Eu, cu ceea ce fac și vreau să fac în viață, cu limba mea aprigă si cuvintele tăioase, netolerând intoleranța si detestând ignoranța, voi simți, de multe ori, că duc un trai solitar. Tarkovsky mi-a explicat și el, dar nu îl ascultasem destul de bine.

Ca să descriu și mai bine acele ultime zile din Italia, incidentul a continuat cu un ospătar italian făcând caterinca ieftina și o englezoaica într-un chioșc de suveniruri catolice cu papa, din aeroport, care iarăși s-a luat de pleata mea, căreia i-am răspuns că „Thought you had guys with long hair in Britain, but that must have died out after the 60s, when you were still open-minded”. Sper că s-a simțit cât mai ofensată posibil. Lista continuă și cu comentariul neadecvat al lui Sanders despre internetul românesc, singurul candidat prezidențial care mi s-a părut mai vehement, și nu numai din alegerile americane… Vreau să punctez că nu văd Vestul ca fără de păcat – dar de exemplu, unde Vestul minte, parcă minte mai frumos ca Estul. Sau așa mi s-a părut mult timp.

Pe lângă aceste gafe ale societății globale, am descoperit și moldoveni lucrând pe pârtie, cu care am împărțit cafea și glume, bucureșteni care erau efectiv 90% din personalul celui mai bun restaurant din oraș, un italian cu un playlist excelent de muzică anii ’80, la localul lui de pe munte, care a ținut minte ce îmi luam în fiecare zi și care era căsătorit cu o tipă din Timișoara, și mulți alți oameni frumoși. Deci mizeria se balansează, la nivel social global.

Azi cred că pot spune că nu mai port zgarda imperialistă, însă nici una națională. Plus, aia națională nu e nici la fel de catifelată ca aia imperialistă. Sigur, m-am simțit și încă mă simt, de multe ori, într-o cutie din care nu pot ieși, sau mai bine zis, înconjurat de oameni în cutii mai mici, ce refuză să realizeze că există și alte cutii ale altor oameni, și că realitatea este ceea ce percepi, că trebuie să ieși din cutie măcar uneori. Încă mă simt străin, și probabil încă voi mai imita accentul irlandez în Centru ca să creadă băieții ieșiți din cartier care fac cheta pe strada că nu știu română și că nu îi pot ajuta, sau pur și simplu ca să mă trateze mai bine.  Tratăm mult mai bine străinii. Conștientizez însă, acum, că poate nu există o țară pe Pământul ăsta azi care să fie acel spațiu paradiziac pe care mi-l imaginam. Și mă simt destul de singur, dar am universul meu să îmi țină companie, si universuri de artă, de cultură, și spiritul – și știu că eu sunt al meu și al lumii, nu al unui spațiu geografic și istoric în particular. Moartea unui absolut este de multe ori naturală. În relativitate poate să fie și haos și pace.

Tot detest cocalarii, sau, mai corect spus – cocalarul, căci este un singur specimen multiplicat, un fel de conștiință colectivă cocălăricească, un fel de specie cu hive-mind.

în orice caz, cred că ceea ce fac va prinde mult mai bine în Vest, pentru că, citând un prieten din Londra, Radu Oprea, „aici poți să cânți sau să asculți absolut orice, tot va fi cineva care o să fie interesat”. Aici auzi „nișă, nișat” peste tot. There is a market for anything where there is diversity. Romania stă prost cu diversitatea, și voi da un exemplu , să vă explic diversitatea care mi se pare mie benefică pentru individualistul creator ce aprig sare la justiție socială.

Londra. Am fost acolo la puțin timp după ce a murit tata. Indieni pe stradă. Arabi pe stradă. Britanici de prin toate părțile insulei. Români pe aici, pe acolo. Toate culorile de piele. Toate grupurile etnice. Atmosferă caldă, în ciuda stereotipului răcelii britanice. Și cred că motivul pentru care Londra este un centru atât de important cultural și un spațiu cu o deschidere foarte mare ideologică ș.a.m.d. este DIVERSITATEA. Aici ai multe grupuri etnice. Și se elimină între ele, mă simt comod printre acestea pentru că sunt minorități peste tot, grupuri peste grupuri, culturi, subculturi peste culturi și subculturi – astfel, se produce un sincretism fabulos și iese o cultură și un potențial incredibil. Oamenii nu aruncă cu pietre unii în alții pentru că sunt diferiți și se acceptă în diferențele lor  – diferențele, de asemenea, nu sunt doar între grupul X și Y, ci și între membrii grupului X, ei între ei, și membrii grupului Y, ei între ei. Este o diversitate individualistă.

Israel. Ierusalim, Bethlehem. Grupuri peste grupuri și aici. Am fost în pelerinaj. Aici, atmosfera era poate mai puțin caldă – și deși generațiile tinere israeliene și palestiniene arată mult potențial, și am dat de foarte mulți oameni și incidente interesante, dacă am luat spațiul Israel/Palestina în întregime, și poate chiar tot Orientul Mijlociu, am descoperi un lucru – deși există diversitate, nu este toleranța și acceptare la fel de mare ca în Vest. De ce? Pentru că nu mai e o diversitate individuală. Grupul X și Y sunt aparent diferite, de fapt foarte similare, și membrii grupului X sunt mult mai apropiați de hive-mind, de colectivitatea ignorantă, la fel și membrii grupului Y. Era un clip pe net cu niște grupuri de preoți creștini de diferite confesiuni care se băteau în biserică Nașterii Domnului din ceva motiv teologic. Asta pentru că preoții ăștia nu aveau o diversitate interioară, ei erau doar preoți catolici, doar argentinieni, doar ruși, doar români, nu însă oameni. Diversitate aparentă la nivel macro, foarte mică la nivel micro comparat cu alte spații.

ciocolata-rom-international (1)Noi suntem produsul mediului și al lucrurilor în jur. Însă trebuie să trecem de normă, de normalitate. Normalitatea nu este neapărat și bună. De văzut ce spune Jacques Fresco.

Aici e vorba de un fel de cod la care programează mulți programatori. Uneori, tu ești programatorul cât și programul. Noi putem să ne creăm, însă trebuie să te separi de falsele repere geografice și naționaliste și să te deschizi întregului, pentru a deveni o parte unică din acestă, propriul tău întreg.

12939604_10206322417247305_441237075_n“Without deviation from the norm, progress is not possible” – Frank Zappa.

Știu. Dacă comparăm toată Mare Britanie cu întreg spațiul Israel/Palestina, ca să nu comparăm mere cu pere, țări cu orașe, cred că o să observăm un număr mare de naționaliști (naționaliști, nu patrioți) sau conservatori închiși la minte și, mai presus, cocalari, în amândouă părțile.

…Dar tot în Vest intenționez să plec, din simplul fapt că și azi m-am sufocat în bancă la școală…

… și nu era de la lipsa de oxigen.

David A. Marin, musician/artist/freelance philosopher/writer/hothead/part-time hippie/poet/basically all-around genius

www.cioturi.blogspot.ro – Blog personal.

www.youtube.com/user/wolfthall  – Canal de YouTube

https://www.reverbnation.com/davidamarin – Niște șlagăre

https://www.facebook.com/Wolfthall – Facebook

 

 

 

 

 

 

One comment

Alătură-te discuției

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *