0
0
Text de Radu-Ilarion Munteanu
Tema legislaţiei electorale şi a logisticii electorale pentru cetăţenii extrateritoriali am abordat-o până acum doar pe teren forumistic. La nivelul publicistic al blogului, voi încerca s-o tratez dacă nu exhaustiv, cel puţin la nivelul meu maxim de amploare. În sent termodinamic al cuvântului. Dincolo de aspectele punctuale abordare de interlocutori. Odată şi odată trebuia să-i vină rândul.
Întâi de toate, reprezentativitatea bazată pe mecanisme electorale nu e legată indisolubil de democraţie. Încă din preistoria organizării tribale – care, vai, s-a revitalizat, într-un fel sau altul, semnificând degradarea structurală a societăţii -, stratificarea microsocială, la nivel de trib, decantarea puterii reale, s-a derulat printr-un amestec spontan de asumare individuală şi de electivitate. A fost prima deviere de la organizarea socială riguroasă din lumea animală. În care structurile sociale asigură automat – prin selecţie – şansele maxime grupurilor de familie şi, mutatis mutandis, speciei ca atare.
În ceea ce priveşte raţiunea adâncă a abandonării acestui automatism la specia umană, şirul conceptelor explicative n-a depăşit, la cea mai riguroasă analiză, nivelul descriptiv. În alte cuvinte nimeni n-a reuşit să găsească un răspuns unanim acceptabil la întrebarea de ce e aşa la specia umană? Sigur, pot fi contrazis, citându-(mi)-se o grămadă de concepte, începând cu cel religios. Dar nici o explicaţie nu rezistă analizei critice din partea tuturor concepţiilor.
La originile sale, parlamentul nu era nicidecum o structură deliberativă. Ci, definit pe baze electorale, oricum primitive, nu avea decât rolul de a difuza în regat voinţa regală. Un pandant al instituţiei create de primii regi plantageneţi, justiţia regală itinerantă, curia regis. Denumirea-i provine de la faptul că, atribuindu-i-se o sală, acolo vorbeau. Camera superioară, a lorzilor, a avut la început un rol strict judiciar. Era instanţa unde se aplica principiul judecării unui senior feudal de către egalii săi. De unde denumirea generică de pairi, respectiv camera pairilor. Atribuţiile legislative au fost primite în timp. Rolul politic al parlamentului şi-a avut apogeul în conflictul cu tendinţa absolutistă a regelui Charles I Stewart (scris deja Stuart de englezi), soldat cu executarea acestuia din urmă. Partidele au apărut, sub formă embrionară, în următoarea jumătate a secolului XVII. Cu nume derivate din porecle reciproc atribuite: whig fiind prescurtarea cuvântului wigamores, tărani puritani din vestul Scoţiei, tory însemnând bandiţi irlandezi. Cum am mai scris aici, principiul modern al unui guvern responsabil în faţa parlamentului fu descoperit spontan din cauza necunoaşterii limbii engleze de către primul rege hanovrian, George I.
Peste 2 secole, când definirea divanurilor ad hoc, în urma intrării problemei principatelor pe agenda europeană s-a făcut printr-un vot cu o anume componentă de largă reprezentativitate (Moş Ion Roată era tăran), legislaţia electorală, iniţiată de regimul principelui unificator Cuza, fu definită sistematic, pe baza constituţiei din 1866, consecutiv urcării pe tron a locotenentului principe Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, devenit domnitorul Carol I. Pe baze censitare. Censul era ineluctabil. Întâi de toate, datorită înapoierii istorice a majorităţii rurale a populaţiei. Dar diferenţa sistemului censitar din România ultimei treimi a secolului XIX şi cel din Anglia secolului XVIII era nu numai de nuanţă, ci, mai ales de mentalitate funciară. Censul sistemului din România era definit pe baza nivelului proprietăţii, pe când cel anterior englez fusese definit pe baza venitului din respectiva proprietate. Legislaţia electorală engleză a putut fi susceptibilă de reforma din 1832, care a permis lărgirea corpului electoral pe baza scăderii drastice a nivelului de venit pentru atribuirea dreptului de vot. Astfel ajungerea la votul universal a putut fi aproape sincronizată în Europa.
Reformele electorale succesive din Anglia au fost necesare sub presiunea schimbărilor sociale, determinate de industrializare. De regulă, o ţintă politică dezavantajează în primul rând curentul care va fi promovat-o. Fu cazul liberalilor, care au militat consecvent pentru votul universal.
Există în istorie ciclicităţi, există şi ireversibilităţi. Ciclicităţile sunt fie pure, precum moda, fie mai ales în spirală dialectică. Dar mersul societăţii umane spre populism pare ireversibil. Am pus populism şi nu democraţie, căci democraţia, la nivel principial, e un sistem riguros şi raţional. Mai mult, compatibil cu legile naturii. În particular cu evoluţia biologică extinsă. Populismul e demagogic. Marele public, de regulă ignar, instinctual, e materia primă comodă a managementului manipulativ. Votul universal a devenit un fetiş. A-l contesta acum ar fi considerat, nu fără o ipocrizie mutuală şi tacit asumată, ca erezie. Acumularea crizelor e suficientă sau nu pentru un salt ideatic major, care să impună forţarea segmentului ulterior al spiralei dialectice în materie electorală? Censul proprietăţii funciare, care, inventat în Anglia sfârșitului societăţii feudale, mai funcţiona în România ultimei treimi a secolului XIX, e exclus din capul locului. Nu e doar caduc, e complet decuplat de la realitatea socio-politică şi culturală de mai bine de un secol. Asta la modul obiectiv, separat de intensul siaj al inerţiei socio-psihologice, agregat în jurul ipocriziei sociale. Dacă comparaţia n-ar fi de prost gust, am spune că ciozvârta de carne aruncată fiarei carnivore nu mai poate fi recuperată. Exit censul funciar. Eventualul criteriu IQ ca cens electoral e încă mai nepotrivită decât censul funciar.
Pentru a fi admis ca participant la traficul rutier, ca şofer, condiţia necesară – nu neapărat 100% suficientă – e dovada instituţională că ai o şansă rezonabil de mică sa fii pericol public. Pe baza unui examen promovat. Ca să fii strungar, neurochirurg sau chiar solist popular ai nevoie de o calificare certificată cumva. Care-ţi atribuie un anume statut. Din ce în e mai multe activităţi umane specifice s-au profesionalizat, iar numărul lor creşte, chiar informal. Termenul pacient profesionist e, deocamdată, o metaforă nu complet lipsită de sens. Dezvoltarea socială în sensul ăsta merge. De ce n-ar fi recunoscută socialmente meseria de cetăţean? Codificată, ca nivel de cunoştinte specifice, certificate şi verificate periodic. E nevoie, pentru un asemenea salt în mentalitate, de un efort sistematic, tenace şi neîntrerupt. Făcut de acea minoritate conştientă şi responsabilă. Odată atins acest palier odată achiziţionat acest concept la nivelul automatismelor echivalente cu tabla înmulţirii, virusul pandemigen al corectitudinii politice ar dispărea de la sine, iar problema definirii censului electoral ar deveni transparentă. Ar fi de ajuns ca fiecare cetăţean doritor să voteze (votul e un drept, dacă ar deveni o obligaţie ar fi un instrument totalitar) să participe la o instruire similară şcolii de şoferi. La absolvirea căreia să capete un certificant de votant. Clasificat, precum licenţele de conducere auto, pe un număr de categorii. Un omolog al dreptului de a conduce bicicleta ar putea căpăta un coeficient egal cu 1. Iar un omolog al dreptului de a conduce un TIR ar putea căpăta un coeficient egal cu 5, să zicem. Suma voturilor pentru opţiunea x ar fi atunci o sumă a coeficienţilor, nu suma voturilor ca atare. Opţiunea x ar fi susţinută – şi ar merita susţinerea asta – mai mult decât opţiunea y, care ar avea 17 voturi în plus, dar cu 37 puncte ponderale în minus.
Şi acum, după o plimbare prin zona încă utopică (dar raţională, ca unele utopii), să revenim la o realitate imediată a legislaţiei electorale. Voi face abstracţie de tot ce ştiu despre sistemele din alte ţări. Presupun că nu ştiu nimic. Şi schiţez, în continuare, sistemul pe care-l consider cel mai rațional. Dreptul la vot ar trebui să fie condiţionat nu atât de cetăţenie, ci, mai ales şi obligatoriu de plata taxelor. Care e, explicit sau implicit, sau ar trebui să fie, fundamentul drepturilor cetăţeneşti. Acolo unde plăteşti taxe, acolo ai drept de vot. Acum, că există, între unele ţări, convenţii împotriva dublei impuneri, există. O primă condiţie pentru fundamentarea unui sistem echitabil şi raţional de vot este generalizarea imposibilităţii dublei impuneri. Să nu plăteşti, adică, taxe, decât într-o anume ţară. Cea natală sau oricare alta care te admite. A nu putea plăti taxe decât într-o tară şi a lega dreptul de vot de plata taxelor, ar asigura că dreptul de vot nu se poate exercita decât într-o singură ţară. Ai păstrat cetăţenia dobândită la naştere, dar ţi-ai exercitat dreptul la liberă circulaţie şi la muncă. Trăieşti legal în altă ţară, unde îţi câştigi existenţa prin muncă. Atunci fie plăteşti taxe acolo, şi votezi acolo şi numai acolo. Prin exercitarea libertăţii de a-ţi câştiga existenţa în altă ţară şi opţiunea de a plăti taxe acolo, o legislaţie electorală raţională şi riguroasă va considera automat că ai renunţat voluntar la exercitarea drepturilor electorale în ţara ta natală. Dacă trăieşti şi munceşti legal, dar nu plăteşti taxe, în schimb le plăteşti în ţara de origine, OK, tu ai dreptul să votezi în ţara ta, iar instrumentele gvernului acesteia au datoria să-ţi asigure condiţii rezonabile să-ţi exerciți acest drept. Ce înseamnă rezonabil, e o discuţie tehnică, a cărei epuizare ar depăşi spaţiul articolului. Să admitem că, aşa cum am precizat mai sus, în mare, pe baza rigorii şi raţiunii, şi asemenea amănunte se pot stabili raţional. Pe baza unui raport just şi controlat între drepturi şi obligaţii. Votul nu e o obligaţie, ci un drept, pentru a ţi-l exercita ești dator să faci un efort rezonabil, iar instrumentele statului au obligatia să nu-ţi ceară un efort exagerat.
Implicit, extrateritorialii care-şi iau răspunderea să trăiască ilegal în afara graniţelor ţării natale, n-ar trebui să aibă nici o pretenţie să voteze. Fără rabat. Dacă legalitatea e rezonabilă, iar nu abuzivă, represivă, atunci civilizaţia începe de la respectarea legislaţiei.
Acest text poate fi citit în variantă extinsă pe blogul autorului, la adresa http://oldrimsix.info/
Opiniile exprimate și responsabilitatea aparțin integral autorului.
