Educație

Să trăiţi, domnule comandant de oaste şcolarească! Raportăm!

Articol scris de prof. Marina-Ștefania Manea

board-953153_1280Suntem singura ţară din Europa care foloseşte încă în ultima Lege a Educaţiei/2011 termenul unitate de învăţământ, pentru ceea ce poartă firesc în alte state denumirea de şcoală, instituţie educaţională. Cu siguranţă că nu aceasta este principala ei problemă însă terminologia educaţiei, atât de încărcată în noile cărţi de specialitate de neologisme, fraze arborescente, pare că intră în acelaşi moment istoric într-o contradicţie cu ceea ce pretinde: reflectarea filosofiei educaţiei contemporane exprimată în termenii vechilor politici  educaţionale.

Unitate este un termen polisemantic pe care îl regăsim în dicţionarul explicativ astfel:    UNITÁTE, unități, s. f. 1. Numărul unu. ♦ Mărime care servește ca măsură de bază pentru toate mărimile de același fel. Unitate de măsură. ◊ (În sintagma) Unitate astronomică = unitate folosită pentru exprimarea distanțelor în sistemul solar, egală cu distanța medie de la Soare la Pământ. 2. Însușirea a tot ce constituie un întreg indivizibil. 3. Coeziune, omogenitate, solidaritate, unire; tot unitar, indivizibil. ◊ Regula celor trei unități (de loc, de timp și de acțiune) = regulă caracteristică teatrului clasic (antic și modern), după care opera dramatică trebuie să fie dezvoltarea unei acțiuni unice, care se desfășoară în același loc și într-un interval de 24 de ore. 4. (Ec.; în sintagma) Unitate economică = entitate care, conform legii, este obligată să conducă contabilitate proprie. 5. (Mil.) Subdiviziune organizatorică permanentă, administrativă, de instrucție și de educație din forțele armate. – Din fr. unité, lat. unitas, -atis.

La o analiză atentă, observăm faptul că singurul sens care reflectă ideea de aşezare permanentă, organizată, care furnizează servicii de educaţie, este ultimul. Sunt încă şcoli militare acolo unde se practică  instrucţia şi educaţia în funcţie de opţiunea elevului faţă de acest domeniu, dar nici acolo nu mai putem accepta instrucţia în felul prezentat de acelaşi dictionar explicativ, la primul sens:  INSTRÚCȚIE s. f. 1. Proces școlar de transmitere și de însușire a cunoștințelor; învățătură; învățământ; instrucțiune. Îl acceptăm însă pe al doilea, pentru că reflectă specificul profilului şcolii:  2. Activitate de pregătire teoretică și practică a militarilor.

basketball-hoop-1223807_1280De ce nu ar mai trebui să vorbim astăzi despre instrucţie? Pentru că paradigma educaţională a ultimilor zeci de ani a mutat (măcar scriptic sau discursiv) accentul de pe magister centrum pe învătarea activă, centrată pe elev, care descrie “modalităţi de a gândi despre învăţare şi predare ce pun accentul pe responsabilitatea elevului pentru activităţi de genul plănuirii învăţării, interacţiunii cu profesorii şi alţi elevi, cercetării şi evaluării învăţării” Canon, R (2000). Educaţia nu mai este un transfer de cunoştinte preluate și redate mecanic, ci un proces de adaptare a acestora la nevoile individuale ale elevilor, dezvoltare de abilităţi, deprinderi şi unităţi de competenţe, întregite pe parcursul întregii vieţi în competenţe cheie.

În aceste condiţii, şcoala nouă este definită, cel puţin pe hârtie, drept o cazarmă, unde superiorul dispune şi subordonatul execută, pentru că aceasta este însăşi esenţa militarismului- organizarea şi subordonarea!

Un alt exemplu, de data aceasta devenit cutumă lingvistică, este apelativul atribuit unei funcţii, din acelaşi domeniu, educaţia, dar în dimensiunea managerială a acesteia: director general sau inspector general, prescurtat general! Acest obicei lingvistic reflectă şi el o practică ce aminteşte de ierarhii militare şi care, perpetuată, nu face altceva decât să adâncească prăpastia dintre mărturisirea dorinţelor de înnoire a mentalităţilor şi viziunea  administrativă şi managerială din domeniu.

De la terminologia din domeniul legislației şcolare sau obiceiurile lingvistice împământenite, ajungem la modul în care aceasta se obiectivează. Ne oprim la o nouă situaţie în care ne putem da seama că între ceea ce se spune şi se face este o diferenţă greu de acceptat. Spunem în ultimii ani că ne dorim ca în procesul didactic să se folosească metode participative, moderne, care să implice diferenţiat elevul în funcţie de specificul cognitiv, emoţional al acestuia. O simplă privire asupra ergonomiei sălii de clasă trimite, din nou, la aceeaşi idee a plutonului. De data aceasta, format din elevi, aliniaţi în banci, cu spatele unii la ceilalţi, în faţa căruia se găseşte comandantul-profesorul! Un loc special amenajat în care trebuie să se încurajeze interacţiunea, dialogul, schimbul de idei, colaborarea, impulsul de a avea inițiative.  Un loc în care elevii nu au nici măcar posibilitatea de a realiza o interacţiune vizuală, atât de necesară dialogului…

 

Alătură-te discuției

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *