CulturăTurism

Medgidia – orașul care trăiește din amintiri

Articol scris de Claudiu Năstase

Călătorul care pornește din București spre Constanța ajunge la un moment dat într-un oraș aflat în centrul județului cu ieșire la mare. În ținutul aspru dobrogean, încep să se deslușească treptat coline, pământuri cultivate, apoi construcții, iar Canalul Dunăre – Marea Neagră întretaie astăzi urbea ce poartă numele unui sultan, Abdul Medgid. Trenul nici nu ajunge bine în gară, că deja pleacă mai departe în grabă. Acest timp scurt îi este insuficient orașului pentru a-și spune povestea.

Medgidia, pentru copiii care s-au născut și au trăit aici, iar acum se află la maturitate, reprezintă un spațiu al amintirilor, în care și-au petrecut primii ani din viață alături de tovarășii săi de joacă. A urmat perioada în care aceste activități puerile au fost înlocuite cu plimbările și ieșirile în oraș, adesea parcurse în pas lin și care implicau pentru oricine, aproape, trecerea podului de peste Canal. Erau acele zile de vară ce se sfârșeau la ore târzii, când răcoarea nopții reușea să ademenească tinerii, ce își găseau loc pe o bancă, unde stăteau la lungi conversații. Toate aceste clipe memorabile erau premergătoare momentului despărțirii dintre aceștia și orașul natal, pentru că nu avea să existe și cel de-al treilea stadiu pentru majoritatea dintre ei. Proaspeții absolvenți de liceu ar fi avut două variante. Prima dintre acestea era să rămână aici să se angajeze, fără să aibă însă prea multe oportunități, iar cea de-a doua să își continue studiile universitare în alt oraș. Este de la sine înțeles faptul că cei mai mulți au preferat a doua variantă. Această generație, despre care se vorbește la trecut, în ciuda faptului că ciclul s-ar putea repeta și în zilele acestea, a fost martora schimbărilor iremediabile pe care le-a suferit orașul în decursul anilor.

Fabrica de ciment în 1951
Fabrica de ciment în 1951

În trecut, Medgidia a fost un oraș puternic industrializat, ce a avut o ascensiune în perioada socialistă. De la o așezare primitivă de câteva mii de locuitori după război, a evoluat în scurt timp la un oraș cu fabrici și locuințe, cât și cu obiective de recreere, care au atras oameni sosiți din toate colțurile țării. Nimic nu descrie Medgidia mai bine ca fabrica de ciment, simbolul său și cel mai important reper industrial al așezării. Rolul acesteia a devenit astăzi foarte limitat, de unde se explică și regresul orașului. Blocurile aflate în imediata apropiere a fabricii oferă cea mai bună mărturie a schimbării. Pentru un copil născut în anii de după revoluție, care își petrecea unele zile la bunici în acele locuri, totul are o semnificație aparte. El iubea acel spațiu care, în ciuda faptului că nu era decât un bloc cu două scări și două etaje, aducea mai degrabă cu viața din mediul rural, fiind împrejmuit de o curte. Aici, oamenii deprinși cu obiceiurile pe care le aveau din locurile de proveniență, amenajaseră grădini, în care nepoții lor orășeni puteau vedea pentru prima dată cum se cultivă și cresc anumite plante. Mai mult decât atât, oamenii creșteau și animale în spatele locuințelor, de la pui de găină până la porci, în niște stabilimente improvizate, ridicate în mare parte din materiale provenite din fabrică, pe care ei le numeau cotețe.

Părea că nimic nu ar fi putut să afecteze dinamismul de care dădea dovadă acel loc. Sărbătorile reprezentau momente în care familiile se reuneau la mese, după ce bătrânii aveau grijă să sacrifice câte ceva din efectivul de animale. În timpul verii și în toamna timpurie, se strângea recolta. Erau vremurile în care cei de acolo se aflau încă “în putere”. Trecerea necruțătoare a timpului a făcut ca acea curte, atât de vie cândva, să aibă astăzi un aspect fantomatic, precum orașul Medgidia în sine. Nu se mai aude sirena dinspre fabrică ce marca în trecut schimburile de tură, pe care copiii le așteptau cu nerăbdare, știind că mamele lor se vor întoarce îndată de la muncă. Datorită acestui sunet, care s-ar putea distinge cu ușurință printre altele, numele fabricii de ciment avea să rămână pentru ei plin de o rezonanță caldă. În asemenea stadiu ajunsese fenomenul industrial în oraș, unde și tinerele femei erau angajate în această ramură dificilă.

Din ceea ce s-a povestit despre comunism, știm cu siguranță că există atât nostalgici ai acelor vremuri, cât și oameni care condamnă tot ceea ce a făcut fostul tovarăș. Cum și timpurile de acum oferă satisfacții, dar și destule deziluzii, ideea aceasta ar putea fi valabilă și pentru trecut. În cele mai multe cazuri, calea adevărului se află undeva la mijloc. Iar la Medgidia, găsim un loc unde balanța înclină spre ce era înainte, o perioadă care a reprezentat totuși momentul de apogeu al orașului în toată istoria sa. Și nu este doar situația Medgidiei, ci și a altor orașe mici și mijlocii, poate chiar și a celor mari. Unde cei născuți în primii ani ai României post-revoluționare își așteptau părinții să se întoarcă de la uzine, înainte ca industria să piară treptat. Și cine știe câți dintre aceștia au acum părinții plecați în Spania, Italia sau pe alte meleaguri, pentru că n-au mai avut din ce să trăiască aici.

DSCF9653Dincolo de Canal, peste pod, se întinde cealaltă parte a orașului, unde s-a așezat cu precădere populația tânără. Întregul cartier poartă numele unei întreprinderi defuncte, IMUM (Întreprinderea Metalurgică de Utilaje Medgidia). Denumirea rămâne însă și astăzi în obiceiul locuitorilor când vine vorba de acest reper. Istoria acesteia a fost mult mai dureroasă decât cea de la ciment. Trecută printr-o privatizare brutală, fabrica a fost secătuită în scurt timp de tot ce avea mai valoros, devorată precum acele antilope ale savanelor africane care au căzut pradă leilor. Și nu au trecut nici măcar trei decenii de când această fabrică asigura existența pentru câteva mii de oameni. Au rămas doar numele și decorul ce pare desprins din filme apocaliptice.

 

Piscina olimpica de la Medgidia, 2015Au existat ambiții printre cele mai îndrăznețe în această urbe constănțeană. Pe la începutul anilor ‘80, se finaliza un mare complex sportiv (astăzi denumit Iftimie Ilisei, după numele primarului de la acea vremea), ce cuprindea o sală polivalentă, un patinoar, un bazin olimpic și un stadion de fotbal de aproape 33 de mii de locuri. Nu aveau să se ridice niciodată la nivelul așteptărilor, găzduind puține evenimente sportive de mare semnificație. Dintre toate, în prezent doar sala sporturilor se prezintă în condiții decente, în timp ce stadionul rămâne în continuare al treilea ca mărime din țară. Inutilitatea acestei construcții apare și mai evident astăzi, când populația orașului nu mai are mult și se situează sub capacitatea stadionului. Complexul în sine oferă imagini în care termenul dezolant este destul de indulgent.

Dincolo de ruine, se observă astăzi apusul calm al soarelui la Medgidia, orașul care nu încetează să privească în urmă. Priveliștea din plan depărtat, asupra terenurilor care erau cândva ocupate de viță de vie de soi bun, ne amintește că nu mai există aici nici măcar renumitul vin, ce poate ar fi reușit să mai îndulcească puțin din acest amar al vremurilor.

Alătură-te discuției

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *