0
0
Articol scris de Ionuț Bucur
După silenţiul lugubru al culturii române din anii ocupaţiei sovietice, au prins contur, ȋncetul cu ȋncetul, polemicile dintre oamenii de cultură şi discuţiile contradictorii care au stat ȋntotdeauna la baza progresului gândirii. Din noianul dezbaterilor s-a desprins, graţie patimilor stârnite ȋn jurul său, o direcţie culturală care a captat atenţia tuturor: protocronismul. Din străfundurile gândirii eminentului cărturar Edgar Papu a ieşit, ȋn 1977, lucrarea Din clasicii noştri, care a constituit semnalul ȋnceperii unei lupte dure ȋntre facţiunile scriitoriceşti, divizate de noul curent cultural. Odată cu apariţia protocronismului – antiteză a sincronismului lovinescian -, presa literar-artistică a fost divizată ȋn două mari tabere: publicaţii care şi-au declarat ataşamentul pentru noua orientare culturală şi gazete care au pledat pentru superioritatea sincronismului, respingând ideile profesorului Edgar Papu. Este de remarcat faptul că protocronismul românesc n-a fost rodul gândirii unui intelectual oarecare, ci al unuia dintre reprezentanţii străluciţi ai generaţiei interbelice[1]. De ce a fost nevoie de o asemenea teorie şi, mai ales, ȋn ce condiţii a răsărit ea ȋn spaţiul românesc? Ȋn viziunea scriitoarei Catherine Durandin, „lucrarea lui Edgar Papu este un ecou al poziţiilor lui Ceauşescu, care se revoltă ȋn 1972 ȋmpotriva tendinţelor de supraevaluare a ceea ce vine din străinătate, contra atitudinilor servile ȋn faţa producţiilor din străinătate.
Receptarea protocronismului este extrem de ambiguă: mişcarea ȋi satisface pe tradiţionaliştii antiliberali, antiburghezi şi pe comuniştii exasperaţi de pretenţiile occidentale de amestec ȋn treburile interne, pe patrioţii care sunt convinşi de adevărata autonomie a naţiunii susţinute de Ceauşescu ȋmpotriva limitelor suveranităţii enunţate de sovietici. Protocronismul este un antidefetism şi creează o imagine identitară ȋn opoziţie cu mizeriile subliniate de observatorii Comitetului Helsinki ai Ligii Drepturilor Omului”[2]. Să fie oare verosimilă argumentaţia scriitoarei Catherine Durandin? Sau este vorba de o expediere răuvoitoare a curentului cultural iniţiat de Edgar Papu ȋn braţele antioccidentalului Nicolae Ceauşescu? Pentru o interpretare corectă a controversatelor idei susţinute de Edgar Papu este absolut necesar să consultăm şi opiniile intelectualilor grupaţi ȋn jurul rafinatului cărturar, mai cu seamă că ȋn multe dintre discuţiile provocate de protocronism sunt expuse, cu preponderenţă, argumentele duşmanilor acestei teorii. Mihai Ungheanu – adept al protocronismului şi unul dintre liderii „Luceafărului” anilor ʼ80, publicaţie care a ȋmbrăţişat cu fervoare ideile eruditului Edgar Papu -, este cel mai ȋndrituit să ne ofere lămuriri ȋn această privinţă.
Sintetizând părerea sa cu privire la teoria marelui comparatist Edgar Papu, criticul literar afirma că aceasta ȋşi propunea să demonstreze viabilitatea ideilor româneşti, faptul că şi literatura română era capabilă de zămislirea unor opere măreţe[3]. Acelaşi Mihai Ungheanu afirma că teoria lui Edgar Papu a fost primită cu ostilitate de cercurile scriitoriceşti din jurul „României literare”, Nicolae Manolescu fiind primul denunţător al ideilor promovate prin intermediul revistei „Luceafărul”[4]. Ofensiva declanşată ȋmpotriva protocronismului, ȋn paginile „României literare”, s-ar fi bucurat de sprijinul activ al unor iluştri reprezentanţi ai literaturii comuniste, care au asociat suflul cultural novator al lui Edgar Papu cu ideile vehiculate altădată de legionari[5]. Eugen Jebeleanu, adversarul ireductibil al „Săptămânii” şi al „Luceafărului”, cele două redute ale noii ideologii culturale, ar fi declarat: „Şi ce vreţi cu protocronismul? Ce-au vrut şi legionarii?”[6]. Ov. S. Crohmălniceanu – „Crohu” pentru apropiaţi – a participat la dezbaterea iniţiată de revista „Luceafărul” pe marginea noii interpretări culturale a lui Edgar Papu, exprimându-şi, la rândul său, opoziţia faţă de ideile marelui comparatist[7]. Prin publicarea ȋn serial, de-a lungul anului 1977, a discuţiilor elevate dintre Edgar Papu, Paul Anghel, Pompiliu Marcea, Mihai Ungheanu şi Ov. S. Crohmălniceanu, adunaţi la aceeaşi masă ȋn scopul disecării ideii protocroniste, revista „Luceafărul” şi-a făcut mulţi inamici printre membrii Uniunii Scriitorilor, instituţie din mijlocul căreia au fost lansate nenumărate atacuri la adresa publicaţiei care promova deschis noul curent cultural. Prin urmare, ȋn spaţiul public românesc revista „Luceafărul” a fost cea dintâi şi cea mai ardentă promotoare a protocronismului, fapt care explică numeroasele diatribe la adresa ei, şi, ȋn mare măsură, starea conflictuală din sânul scriitorimii române.
Ȋn raport cu noile tendinţe culturale iniţiate de Edgar Papu, revista „Săptămâna”, publicaţie ostilă „României literare”, a văzut ȋn protocronism o contrapondere la sincronismul lovinescian promovat cu ostentaţie de echipa redacţională a lui George Ivaşcu şi un prilej de a bate palma cu „Luceafărul”, ȋn vederea ȋnjghebării unei alianţe care să aibă un cuvânt greu de spus ȋn cultura română. Ȋn consecinţă, apariţia protocronismului a grăbit ȋnţelegerea dintre „Luceafărul” şi „Săptămâna”, a căror alianţă a funcţionat, cu mici excepţii, de-a lungul anilor ʼ80, adunând sub flamurile sale, ȋn momentele decisive ale vieţii literare, o sumedenie de condeieri nemulţumiţi de Uniunea Scriitorilor şi de braţul gazetăresc al acesteia, „România literară”.
Nu banii, funcţiile şi onorurile au constituit miza bătăliilor literare din anii ʼ80, ci preeminenţa anumitor idei ȋn spaţiul cultural românesc, impunerea unor principii care ar fi trebuit să călăuzească paşii literaturii române spre zări mai luminoase.
[1] Mihai Ungheanu, Scriitorii de la miezul nopţii, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1996, p. 90.
[2] Apud. Steliu Lambru, Note despre protocronismul românesc, ȋn „Studii şi Materiale de Istorie Contemporană”, serie nouă, vol. X, Bucureşti, 2011, pp. 189-190.
[3] Mihai Ungheanu, op.cit., p. 93.
[4] Ibidem, p. 94.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
Surse foto:
