Sacul de box -

Read Time:9 Minute, 2 Second

Articol scris de Simona Filip

Rezistă! Mai poți un pic, poate se oprește! își zice în minte sacul în timp ce se balansează într-o parte și-n alta. Bărbatul lovea nervos sacul de box și blestema ziua în care s-a născut, faptul că a ales viața asta, că a suportat ani și ani și totuși nimeni nu-i apreciază eforturile și loialitatea, că a ales până la urmă să rămână în această familie, deși este nefericit.

-Dacă tu nu erai, viața mea era mai simplă! Decizia mea era mai simplă. Acum trebuie să suport viața asta amară, trebuie să tac, să aștept să crești și să întelegi care este cu adevărat situația. Femeia asta m-a nenorocit, mi-a mâncat viața, ne-a distrus viitorul tuturor. Dacă era alături de mine ajungeam departe acum, mereu a fost împotriva mea, mereu a fost nemulțumită și acum, pentru ca tu să ai tată, rămân în mocirla asta!

Pe măsură ce vocea se aude cu ecou în camera goală și frazele se tot repetă și repetă în urechile și mintea mea, simt fiecare pumn în piept, în cap, în coaste. Simt că pe măsură ce sunetele și loviturile se dezlănțuie, simt că… rămân fără aer. Mi-e frică! Aș prefera să nu mai aud, pentru moment aș prefera doar să simt, chiar dacă și așa durerea este mult prea mare.

-Dacă tu nu erai eu puteam să plec din nenorocita asta de familie care mi-a mâncat nervii și mi-a stors ultima fărâmă de voie bună pe care o mai aveam.

Loviturile au continuat încă o bucată de vreme, apoi el a plecat și m-a lăsat atârnând, legănându-mă de firul cu care el m-a legat în tavan. După ce camera rămâne goală și frazele încă se mai aud, ecoul lor răsună din ce în ce mai stins, se așterne liniștea și întrebările, întrebările mele legate de faptul că eu nu mi-am dorit niciodată să fiu acolo, întâmplarea a făcut să mă trezesc aici, să îi vad pe ei, să știu că îmi sunt părinți, că toată viața urma să mă obișnuiesc cu faptul că eu eram durerea lui, a ei, a lor. Unde aveam să plec și dacă plecam cine avea să aibă grijă de mine?

Nu știu câtă vreme a trecut până ce a intrat ea, plângând și uitându-se la sacul de box nervoasă că nu a avut noroc în viață. Cu ce greșise ea de avea o asemenea soartă și că el nu o înțelegea, dar la fel, unde avea să plece? Începe și ea să lovească cu putere în sac și vocea ei, la fel, răsuna în cameră. Îl blama pe el, că nu are grijă de el și de familie. La sfârșit frustrarea se revarsă peste sacul de box:

-De ce ești atât de jerpelit? Nu te mai mișca atât și stai într-un loc. Ai mai multe pretenții de la tine și fii tare. Nu așa ai să reușești în viață. Nu face ca mine! Pune mâna și caută să nu te mai lași lovit în felul ăsta, fii odată puternic! La alții cum se poate și la noi nu? De ce nu spui nimic? Am văzut că data trecută ai ieșit în parc cu el și te-ai distrat de minune, cu mine de ce nu te comporți la fel? Fii ascultător! Mai bine ai pleca și tu cu el, mi-aș găsi și eu liniștea…

După o vreme intră iar el și începe cu aceleași cuvinte, aceleași replici, aceiași pumni parcă și mai înverșunați loveau în mine și îmi tot aminteau, de parcă ecoul de după plecare lui sau a ei se oprea odată ce ei părăseau camera- era tot acolo și după ce începea să se audă din ce în ce mai stins și credeam că vor înceta, reîncepea mai tare și mai clar de fiecare dată. Cuvintele le știa deja pe dinafară, nu era nevoie să le audă, ba chiar deja începeau să îl enerveze. Se simțea turbat de furie. Cum ar putea să le oprească? Să tacă toți! Să fie liniște! Era suficient! Gata! A înțeles- nu trebuia să aibă încredere în nimeni pe lumea asta și dacă va reuși o va face prin forțe proprii. Dacă ar reuși să se dezlege de acolo le-ar arăta el ce e în stare să facă și să le arate că se poate, dar nimeni nu îl ascultă. Totul se leagă de acest sac de box, sursa tuturor certurilor, a nemulțumirilor, a durerii, a amăgirii. Asta e familie? Dacă da, atunci nu-și va dori vreodată una, mai bine singur…

Pumnii și cuvintele au tot curs ani la rând însoțite de reproșuri la adresa amărâtului de sac de box. Cine ar fi putut să înțeleagă nevoile lui? El era acolo să încaseze și să înțeleagă că viața e grea și trebuie să fie tare pentru că numai așa va reuși și nu trebuia să se gândească decât la el. Îi răsunau în minte numai “Stai drept și nu te mai mișca!” ,“Fii puternic și ripostează și tu!” Dar cum ar fi putut să facă ceva dacă el era legat, în voia pumnilor și neavând șansa să îi fie înțelese nevoile. Cum putea să fie ca la început când nimeni nu-l mai lustruia din când în când și nu îi dădea o altă îmbrăcăminte. Ca să concureze cu “adevărații saci de box” trebuia să fie îngrijit și antrenat, ce șanse să ai, să poți concura cu cineva care are alte oportunități, care a văzut și a cunoscut înțelegerea. Și până la urmă în cine putea avea încredere. Off… dacă cineva i-ar fi arătat măcar puțină compasiune, ar fi prins puțin curaj și s-ar fi desprins. Era decis să plece.

După ce ultima putere a fost folosită și după ce sacul s-a scorojit de atâtea lovituri a venit în sfârșit vremea să fie dezlegat, pleca în altă parte, avea să cunoască oameni noi, care, poate îl vor înțelege. Începea o nouă viață, așa cum și-o dorise dintotdeauna- de unul singur. Cine știe, poate viața îi va surâde și cineva-i va înțelege suferința, poate într-o zi va putea sta așa drept și puternic, cum auzise de multe ori în ecoul din pereți. Dar durerea loviturilor primite nu înceta și se simțea la fel ca în trecut. Auzea în minte cuvintele pline de revoltă și ură a celor care, în toți anii, l-au lăsat fără suflare, fără drept la replică sau apărare.

Acum și dacă mai primește din când în când un pumn e o nimica toată, știe că poate rezista și mai mult, că într-o zi va ajunge puternic. I se pare că oricum nu va putea să riposteze și de fiecare dată când cineva începe să îl critice, aude din nou replicile din camera goală de pe vremea când era nou și frumos, simte că i se înfundă urechile și toată presiunea acumulată în toți anii poate izbucni imediat și se poate vărsa fără oprire asupra oricui. Nu se poate manifesta așa cum și-ar dori pentru că se vede stângaci și nu știe cum să-și exprime sentimentele și dorințele sau dacă și le va exprima cine l-ar auzi? Așa că preferă să strângă din dinți. Dacă și-ar revărsa furia acumulată în toți anii consecințele asupra căruia ar fi lansat atacul ar putea fi fatale, e un izvor nesecat de durere.

De fiecare dată când se întoarce cu urechea înăuntrul camerei de demult aude la fel de clar și de bine regretele și parcă începe să le confunde cu ale lui, regretele că nu s-a putut dezlega mai devreme și că nu a avut aceleași șanse cu ale altora. Cum ar putea să meargă drept, să se prezinte impecabil în fața altora care au fost învățați să se respecte și să nu plece capul? Cum e de fapt normalitatea? Îi este rușine cu haina lui peticită. Nu-și amintește exact momentul în care s-a întâlnit cu rușinea, dar i se pare dintotdeauna familiară și îl însoțește peste tot. Are tot timpul senzația că, dacă cineva-i va privi ochii mai atent, ar putea citi clar ezitarea și frica.

Cine este el? Cum ar putea să arate așa încât să fie mândru? Oricum chiar dacă haina ar fi schimbată, durerea tot acolo ar rămâne pentru că oasele sunt rupte, sudate mereu și mereu. I se pare semn de slăbiciune atunci când caută afecțiune și e blocat, i s-a blocat viața pentru că după ce a ținut pumnii atât de încordați și după atâtea lovituri ce i-au zdrelit corpul ani la rând, acum când începe să se dezmorțească, simte cu adevărat durerea, e amorțit și gura i se deschide fără ca măcar să bage de seamă: “Te urăsc pentru că blestemi viața, ziua în care “ai intrat în familia asta” pentru că mereu ai suportat. Și eu sunt familia ta! Varianta ta de familie este cea pe care tu ai creat-o, împreună cu mama. Și dacă este atât de puțin pe cât te așteptai tu să fie, de ce nu ai făcut mai mult? Te urăsc pentru că, de fapt, în tine am crezut mereu și în cuvintele bune pe care mi le spuneai din când în când. Te-ai dat drept apărător al meu și de fapt m-ai folosit ca unealtă împotriva mamei, să te răzbuni pe ea, să o faci sa o doară, însă m-ai rănit enorm. M-ai lăsat să cad exact când aveam cea mai mare nevoie de tine și mi-ai întors spatele și au început de la tine să vină cuvintele urâte și umilitoare, care m-au făcut din ce în ce mai mic și mai neîncrezător. Mi-ai turnat venin în urechi și inima, asta peste ecoul pe care deja îl simțeam tremurând în mine. Acum că am plecat și ca ai în sfârșit libertate, de ce nu fugi? De ce dacă ai ales să rămâi, mă cauți atât de rar? Nu ți-e dor de mine? Păstrez tot timpul cu mine o parte din tine și cel mai bine știu în viață că durerea e trecătoare și sunt cât se poate de recunoscător pentru tot, pentru ce am devenit astăzi, pentru că mi-am rupt lanțul cu care am fost legat. Asta da răzbunare! Să dau fricii, rușinii și umilinței bucurii, zâmbete și mândrie! Sunt învingător și liber! TU?