0
0
Articol scris de Ionuț Bucur
Ȋn istoria literaturii române Ion Caraion ocupă un loc aparte. Figură controversată a exilului românesc, acesta ilustrează condiţia literatului talentat căruia soarta i-a fost potrivnică. După 23 august 1944 – eveniment politico-militar care a pecetluit soarta poporului român pentru următorii 45 de ani -, mai mulţi slujbaşi ai scrisului românesc, mânaţi de un insaţiabil apetit al răzbunării, pătrunşi de un real talent sau simpli veleitari ai condeiului, au ales calea ignobilă a ponegririi propriilor confraţi literari, căutând să-şi făurească o imagine de vajnici luptători antifascişti. Din falanga scriitorilor animaţi de sentimente antifasciste se desprind trei nume ale literaturii române contemporane: Ion Caraion, Miron Radu Paraschivescu şi Nicolae Carandino. Deosebit de activi ȋn spaţiul gazetăresc de după 23 august 1944, aceştia din urmă s-au făcut remarcaţi prin veninul revărsat cu generozitate ȋn diverse foi ale vremii. Pretinzând că vorbesc ȋn numele poporului obidit, cei trei condeieri au declanşat o veritabilă vânătoare de „fascişti”, cerând capul acelor colegi de breaslă care sprijiniseră, prin scrierile lor, regimul Mareşalului Ion Antonescu. Ȋnzestrat cu un talent viguros şi cu o uriaşă rezervă de ură, Ion Caraion a fost unul dintre cei mai aprigi denunţători ai confraţilor săi literari, remarcându-se, la scurt timp după fatidica zi de 23 august 1944, printr-o suită de articole cu caracter acuzator, mustind de venin, duşmănie şi răzbunare. Spirit revanşard, Ion Caraion a atacat, cu o violenţă demenţială, o ȋntreagă pleiadă de scriitori, arătaţi cu degetul pentru ataşamentul lor faţă de războiul antisovietic şi faţă de regimul politic doborât la 23 august 1944. Ȋn „Fapta” lui Mircea Damian, Ion Caraion a declanşat o tiradă furibundă ȋmpotriva lui Nichifor Crainic şi a literaţilor care roiau ȋn jurul revistei „Gândirea”, acuzaţi ȋn bloc de apartenenţă la fascism, nazism şi legionarism. Lucian Blaga, Aron Cotruş, Nicolae Crevedia, Vintilă Horia, Ion Petrovici, Nichifor Crainic, Alexandru Bădăuţă, Emanoil Bucuţa, Dimitrie Ciurezu, Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru, Grigore Popa, Petre P. Ionescu, Pan Vizirescu, Ovid Caledoniu şi Dimitrie Caracostea au fost injuriaţi, ponegriţi şi zugrăviţi ȋn cele mai sumbre culori de către un pretins luptător antifascist.
Ura şi ȋncrâncenarea care s-au ȋnstăpânit peste societatea românească după 23 august 1944 i-au oferit lui Ion Caraion prilejul de a lapida, cu peniţa condeiului său, nume sonore ale literaturii române, ca Liviu Rebreanu, sau colegi din breasla jurnalistică, „vinovaţi” pentru simpla lor aderenţă la anumite idei politice. Evident, veninul articolelor-denunţ ale lui Caraion s-a ȋndreptat către revista „Gândirea” şi Nichifor Crainic, principalul susţinător al ortodoxismului, omul de cultură care animase o ȋntreagă generaţie de intelectuali la publicaţia pe care o păstorea cu un zel aproape misionar. Iată câteva mostre din ȋnfierbântata gândire a lui Ion Caraion: „De la Nae Ionescu la Nichifor Crainic, acest Goebbels nenorocit dar nenorocos al României, care – dacă n-a putut să fie ȋn locul lui Antonescu sau permanent ȋn preajma lui – ȋn schimb a exclamat la cot cu «camaradul» nazist şi criminal Goering: «Când aud de cultură, ȋmi vine să trag cu revolverul», de la Nae Ionescu la Nichifor Crainic sgârciul hitlerist, ȋn sutan de popă, s-a ȋntins peste trupul ţării ca spirogira”[1]. Mai departe, Ion Caraion ȋi trata pe adversarii săi ideologici ca pe simpli agenţi ai Germaniei naziste: „Reichstagul dăduse ordin: acapararea posturilor de răspundere din stat. Misionarii hitlerişti s-au supus, au intrat ȋn presă, au ȋnfiinţat gazete, reviste, (Sfarmă Piatră, Porunca Vremii, Cuvântul, Cetatea Moldovei, Buna Vestire, Curentul, Meşterul Manole, Dacia, Viaţa , etc.) şi s-au instalat la minister”[2]. Belicosul jurnalist de la „Fapta” – publicaţia care a găzduit aceste denunţuri josnice – nu s-a mărginit doar la atacuri vagi, generale, ci, cu un aplomb de invidiat, a ȋnceput să demaşte, ȋn ce la mai pur stil stalinist, personalităţi ale vieţii culturale româneşti, a căror operă era recunoscută pe plan intern şi internaţional: „Care dintre «gândirişti» n-a fost ministru măcar o singură dată sau care n-a mâncat o bucăţică, la urma urmei chiar mai modestă, de la guvernele de dictatură perindate până acum la cârmă? Lucian Blaga, Aron Cotruş – foşti miniştri ȋn Spania, Nicolae Crevedia la Sofia, Vintilă Horia – ataşat de Presă, Ion Petrovici la Cultura Naţională, Nichifor Crainic, Al. Bădăuţă, Emanoil Bucuţă la Propagandă, D. Ciurezu la «Albina», Cezar Petrescu la F.R.N., Pamfil Şeicaru la «Curentul», Grigore Popa la «Ţara», Petre P. Ionescu, Pan Vizirescu, Ovidiu Caledoniu, la «Muncitorul Român», Dimitrie Caracostea – la «Revista Fundaţiilor Regale», etc”[3]. Finalul articolului este, trebuie să recunoaştem, profetic: „Totuşi, printre scheletul caselor dărâmate, printre furnale şi tancuri, se profilează profetică silueta tribunalelor populare”[4]. Ion Caraion avea să regrete, nu peste mult timp, ȋncrederea sa oarbă ȋn „justiţia populară”.
Judecat de către comunişti – foştii săi tovarăşi de drum – ȋn cadrul unui tribunal popular pe care-l preamărea ȋn 1944, scriitorul a fost ȋntemniţat ȋn 1950, ispăşind, ȋn total, 11 ani de ȋnchisoare pentru „complot contra noii ordini sociale, trădare, spionaj, etc”[5]. Suferinţa lui Ion Caraion nu a luat sfârşit odată cu eliberarea sa din ȋnchisoare, acolo unde, din motive lesne de ȋnţeles, a fost forţat să colaboreze cu instituţiile represive ale statului comunist. Rândurile dezgustătoare semnate de Ion Caraion ȋn toamna anului 1944 au constituit, volens nolens, un stigmat de care talentatul scriitor nu s-a putut debarasa nicicând. Veninul revărsat de acesta ȋn paginile „Faptei” lui Mircea Damian nu putea trece neobservat. Asmuţiţi de articolele lui Caraion şi ale altor denunţători de profesie, simbriaşii ocupantului sovietic au trecut la adoptarea unor măsuri represive, care mergeau de la excluderea totală a unui scriitor din viaţa publică până la ȋntemniţarea acestuia. A ȋncerca să faci o amplă descriere a injustiţiilor comise de către aşa-zisele tribunale ale poporului este o pierdere de vreme. O minimă cunoaştere a istoriei şi o infimă doză de bun-simţ te ȋmpiedică să vezi ȋn acestea altceva decât nişte jalnice instrumente de represiune, sortite să reglementeze juridic răfuiala cu acei oameni care au luptat, fie şi cu pana de scriitor, ȋmpotriva bolşevismului. Din păcate, aceast nefericit procedeu gazetăresc al demascărilor avea să fie dus pe noi culmi de către neobosiţii şi ȋnverşunaţii propagandişti ai marxism-leninismului, care, ȋn terbilii ani ai ocupaţiei sovietice, au băgat la ȋnchisoare, printr-o simplă ȋnşiruire de neadevăruri, o sumedenie de inocenţi. Un răsfăţat al perioadei de ȋnceput a comunismului, Ion Caraion a ajuns, horribile dictu, la mâna justiţiei roşii, care l-a aruncat ȋn temniţă fără nici o remuşcare.
[1] [2] [3] [4] Ion Caraion, Români, miniştri ai Germaniei, ȋn „Fapta”, 19 septembrie 1944-21 septembrie 1944, p. 2.
[5] Idem, Insectele tovarăşului Hitler, Editura Jon Dumitru-Verlag, München, 1982, p. 34.
