Turism

Hunedoara – un oraș al contrastelor

Articol scris de Claudiu Năstase

Niciun alt județ al țării nu poate ilustra mai bine ca Hunedoara transformarea României de după anul 1989. De la Valea Jiului până la Hațeg și dinspre Culoarul Orăștie spre Brad, există mărturii ale unor vremuri mai puțin vitrege ca cele actuale. Într-un cadru mirific, care se identifică și cu geneza poporului român, între munții bogați în resurse, care i-au determinat și pe strămoșii daci să își stabilească reședința acum două milenii la Sarmizegetusa, astăzi paradoxul face ca majoritatea populației din aceste locuri să traiască la limita unui nivel de viață decent.

Județul Hunedoara a fost și rămâne unul dintre cele mai urbanizate ale României, fenomen ce s-a datorat industrializării timpurii, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, când s-au pus bazele siderurgiei în zona Hunedoara – Călan. Această localizare de tip in – situ a activității industriale a ținut cont de factorul existenței materiei prime în apropiere, care era transportată spre locul de prelucrare cu ajutorul unor benzi transportoare dispuse pe distanțe de câțiva kilometri. Comuniștii au dezvoltat și mai mult producția industrială, rezultând astfel combinate siderurgice comparabile ca mărime cu așezările urbane propriu – zise.

13250444_1263059430380500_52820630_nÎn momentul de față, timpul a lăsat în urmă priveliști mai mult decât dezolante. Trecând de municipiul Orăștie, unde te-a întâmpinat o statuie cu steagul de luptă al dacilor, șarpele cu cap de lup, ajungi pe cursul râului Strei, în dreptul orașului Călan, unde prezența cimitirului de lângă rămășițele fostului mare combinat de prelucrare a cocsului siderurgic devine o imagine ilustrativă pentru soarta pe care a avut-o industria românească. La câțiva kilometri spre vest, se află destinația Hunedoara, cel mai populat oraș al județului omonim și în prezent, care însă și-a pierdut mai mult de un sfert din numărul locuitorilor pe care îi avea în 1992. Singurul obiectiv demn de vizitat și care mai ține în viață urbea de pe malul Cernei este faimosul castel al Corvineștilor sau Huzianilor. Odată ce călătorul ajunge aici, aura sa impunătoare ca de basm, pe care americanii o valorifică în filmele horror și fantastice, nu mai pare atât de strălucită, fiind cumva eclipsat de vechile obiective industriale din împrejurimi. Până și toponimia străzilor care duc spre castel sugerează această încărcătură a vremurilor muncitorești apuse, precum Strada Zgurii sau Strada Furnale.

Cu greu reușești să zărești castelul până ajungi la poarta de intrare, fiind mascat de unități industriale și furnale. Strada pietruită și clădirile din cărămidă roșie duc cu gândul parcă la periferiile acelor orașe englezești, în care se prelucra în trecut cărbunele. În tot acest peisaj cenușiu, castelul apare precum o oază medievală. Datează din secolul al XV – lea, fiind ridicat de către marele voievod Iancu de Hunedoara, care aparținea familiei Corvineștilor. Acesta era de origine română și se pare că nu avea deloc rădăcini maghiare, însă a fost nevoit să își maghiarizeze numele în Hunyade, pentru a avea mai multe privilegii, ceea ce l-a încununat și ca guvernator al Ungariei. Nepăsarea noastră și unele atuuri de care ungurii au știut să profite, precum căsătoria cu Elisabeta Szilagyi, orientarea religioasă catolică a acestuia, mormântul său care se află în Catedrala Romano – Catolică din Alba Iulia, acoperit de ofrande în tricolorul alb, roșu și verde, au condus spre situația în care maghiarii și-l revendică, 13250330_1263059433713833_18676211_ndeclarând că Iancu a fost o personalitate de-a lor. Nu este de mirare această dorință și mândrie de a-ți însuși un asemenea conducător, despre care și marele sultan Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, pe care Iancu de Hunedoara îl învinge la Belgrad în 1456, a vorbit în termeni laudativi, spunând că se arată întristat de moartea acestuia și că lumea nu a mai cunoscut niciodată un astfel de om.

Interiorul castelului reușește în bună măsură să te impresioneze, cu toate că s-ar fi putut obține mai mult de atât, ținând cont de cadrul pe care îl oferă. Prezintă câteva lacune de ordin estetic, precum țevile de pe fațada turnului de apărare, cât și prizele, caloriferele și alte lucrări de consolidare și întreținere care lasă urme destul de vizibile. Ceea ce pare însă cel mai dificil de îndreptat este imaginea asupra orașului, dominată de fostul combinat Corvinul, unde tonurile de cenușiu se împletesc cu cele ruginii. Din oțelăria în care munceau zeci de mii de oameni și care asigura traiul unui oraș întreg, nu au mai rămas decât unele secții privatizate, care produc mărunțișuri, precum țevi sau sârme.

13236063_1263059437047166_1151495444_nÎn timp ce românii hunedoreni, învățați cu respectul pentru munca cinstită pe care îl crease era industrială în localitate, se zbat aici să își asigure existența de pe azi pe mâine, unele etnii minoritare demonstrează că se poate trăi și regește în acest spațiu aparent lipsit de posibilități. La ieșirea din localitate, spre comuna Hășdat, se înalță de o parte și de alta a șoselei, pe o lungime de câțiva zeci de metri, adevărate palate colorate în roz, roșu și galben, cu turnuri și zorzoane argintii, pe care locatarii au ales să și le personalizeze, majoritatea acestora având plăcuțe cu nume de mari fotbaliști sau personaje din filmele cu mafioți italieni. Urmărind aceste creații insolite, ajungi să reflectezi și să îți dai seama că și acest aspect face parte până la urmă din realitatea tristă cu care se confruntă România zilelor noastre. Iubitori de țară cum suntem, ne freamătă inima în piept la auzul numelui ei atunci când ne gândim la oameni din trecut, precum Iancu de Hunedoara sau alte personalități remarcabile, români iscusiți și viteji dintre ai noștri ce reușeau să înfrângă în mlaștini sau de pe vârf de munte armate supranumerice de năvălitori maghiari sau otomani. Nicidecum pentru ceea ce se promovează în prezent, într-o societate în care nivelul de educație și instruire pare să nu mai fie direct proporțional cu recompensa, iar totul pare să îndemne spre platitudine.

Viața la Hunedoara își continuă cursul lent și nesigur, asemeni unui râu ajuns de la munte la câmpie, a cărui viteză a scăzut considerabil. Despărțirea de acest spațiu al constrastelor se face pe lângă fostele uzine Corvinul, cărora le lipsește flacăra roșiatică de altădată,precum în  imaginea care îl însoțea pe Tudor Vladimirescu pe bancnota de 25 de lei în trecut, devenită de mult timp istorie.

Alătură-te discuției

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *