0
0
Articol scris de Claudiu Năstase
Au rămas mai puțin de trei săptămâni până la startul Campionatului European de fotbal din Franța, prima ediție cu 24 de echipe calificate, printre care se află și selecționata României. Ultima noastră victorie la un turneu final datează din anul 2000, la europeanul găzduit de Belgia și Olanda.
Într-o grupă foarte dificilă, terminam la egalitate primul meci cu Germania și pierdeam cumva nedrept cu Portugalia la ultima fază, după ce dominasem partida. Urma confruntarea cu Anglia, echipă în fața căreia aveam un palmares favorabil. Se așternuse ușor tristețea în țara noastră, pentru că nu depindeam doar de noi, ci și de Portugalia, deja calificată mai departe, care nu trebuia să piardă în ultimul meci cu nemții. Lusitanii aveau să își apere însă corect șansele și spulberau Germania, scor 3-0. România urma să fie protagonista unui meci memorabil contra Angliei, în acea noapte de la Charleroi de care ne amintim și astăzi, la aproape 16 ani distanță. Această ultimă victorie la nivel înalt trimitea naționala României pentru prima dată în istorie în fazele eliminatorii ale unui campionat european, unde traseul nostru se oprea în fața Italiei, în sferturi. Succesul în fața Angliei a fost sporit de maniera în care a fost câștigat meciul, cu scorul de 3-2, după ce am fost conduși la pauză cu 1-2. Fără liderul Hagi pe teren, suspendat, naționala noastră a făcut un meci de mare echipă, cumva împotriva firii noastre, pentru că noi românii suntem mai degrabă actorii scenariilor în care confruntările sunt pierdute după ce ai condus. Golul lui Ganea din finalul partidei a declanșat sărbătoarea și probabil că dacă cineva ar fi spus atunci că vom mai aștepta cel puțin 16 ani până la următorul moment asemănător, ar fi sunat ca o mare calomnie.
După opt ani, în 2008, reveneam la Euro, ceea ce nu avea să ne aducă și victoria. Norocul îl părăsise pe selecționerul Victor Pițurcă, sorții ducând România într-o grupă cu Franța, Italia și Olanda, numită sugestiv și grupa morții. Remizam cu Franța, în cel mai puțin atractiv meci al turneului, scor 0-0. Confruntarea cu Italia, care ne putea aduce calificarea, s-a terminat tot la egalitate, 1-1, un penalty executat superficial de Adrian Mutu pe final de meci refuzându-ne acest vis. Dezamăgirea s-a produs în ultimul meci, când întâlneam selecționata Olandei, alcătuită în mare parte din rezerve. Deja calificați mai departe, olandezii păreau că joacă în prima repriză la relaxare, cedându-ne inițiativa. Plictisiți parcă de lentoarea și ineficiența noastră, aveau să ne marcheze două goluri după pauză, trimițându-ne acasă.
În 2016, în Franța, poate mai presus chiar decât calificarea în fazele eliminatorii, românii își doresc să vadă o nouă victorie, așteaptă să se spargă în sfârșit gheața. Și chiar dacă s-ar spune că primează trecerea de grupe, victoria pare o condiție necesară, fiind greu de crezut că poți realiza acest obiectiv cu trei egaluri. Tragerea la sorți din decembrie a fost întâmpinată cu mult optimism, având onoarea meciului de deschidere contra Franței. Apoi înfruntăm Elveția, o echipă bună, pentru cei mai puțin familiarizați cu fotbalul european, chiar accesibilă, în orice caz mai puțin înfiorătoare ca Italia sau Croația. Cea de-a treia și să sperăm că nu și ultima adversară din turneu este debutanta Albania, considerată de mulți drept cenușăreasa grupei, dar care s-ar putea să ne pună destule probleme în meciul de la Lyon de care se leagă în mare măsură speranțele noastre la calificare.
Nivelul de încredere al fanilor în selecționata controversată a lui Anghel Iordănescu a scăzut foarte mult de-a lungul ultimei faze a preliminariilor, când au existat până și temeri că România se va încurca în meciul decisiv din Insulele Feroe. Este o echipă despre care nu mai știi deloc ce să crezi, o echipă care smulgea un egal chinuit acasă, în fața a 50 de mii de spectatori, sub un cor de fluierături, cu modesta echipă a Finlandei, dar care apoi a fost și egala în amicale a ultimelor două finaliste europene, Italia și Spania. Nu am mai pierdut într-un meci oficial din toamna anului 2013, de la acel baraj de tristă amintire de la Atena. De atunci, impresionăm prin forța defensivei, având cea mai bună apărare din preliminarii, care a primit doar două goluri, ce e drept, într-o grupă în care și dacă ne alegeam singuri adversarele, poate nu reușeam să obținem ceva mai la îndemână. Cu toate că este posibil să se subestimeze nivelul grupei, în condițiile în care Irlanda de Nord a câștigat primul loc, iar Ungaria a surprins la rândul ei când a trecut de Norvegia la baraj cu două victorii. Se pare însă că pe 10 iunie va sosi momentul adevăratului test pe care îl va da apărarea României, unde vom vedea cum va rezista reduta noastră atacurilor unei echipe a Franței care cuprinde nume precum Paul Pogba, Antoine Griezmann, Dimitri Payet, Blaise Matuidi sau Olivier Giroud.
Ca niciodată, trimitem o națională aflată sub semnul modestiei, cu o imagine destul de ștearsă, ilustrată parcă și din designul simplist al echipamentelor oficiale, a sponsorului care ne reprezintă, cât mai ales prin lipsa vedetelor. Este o echipă compusă preponderent din jucători de Liga I, un campionat aflat în declin, unde se mai adaugă stranieri, cele mai de seamă echipe reprezentate fiind Napoli și Fiorentina. În rest, ar părea îngrijorătoare selecția unor jucători din Turcia, Bulgaria, Israel sau Arabia, unde mai punem la socoteală și faptul că unii dintre aceștia fie nu evoluează la echipe de top, fie nu prind lotul la formațiile unde activează. Vești triste au venit săptămâna trecută din Germania și Spania, unde doi dintre oamenii noștri de bază, Alexandru Maxim și Răzvan Raț, au retrogradat cu Vfb Stuttgart și Rayo Vallecano, ceea ce acutizează și mai mult criza în ceea ce privește aria redusă de selecție. Nu vor fi însă singurii oameni ce reprezintă cluburi de ligă secundă, aici înscriindu-se și noua senzație a fotbalului românesc, ce a căpătat o mare popularitate în ultima vreme. Este vorba despre Florin Andone, unul din golgheterii din Segunda Division, jucătorul Cordobei.
Plecăm la drum în Franța și indiferent de selecție, de numele adversarilor pe care îi înfruntăm sau de maniera meschină în care am început să ne jucăm fotbalul, probabil că toată suflarea românească speră ca jucătorii noștri să obțină rezultate notabile și să revadă acele imagini emblematice cu selecționerul României, în timp ce își sărută cruciulițele și icoanele în semn de bucurie. Cu riscul de a dezvolta comparații exagerate, aspectul jocului practicat de naționala noastră ne duce puțin cu gândul la acea echipă a Greciei din 2004, probabil cea mai neașteptată surpriză din istoria turneelor finale, care își începea parcursul fantastic din Portugalia încă din meciul de deschidere contra țării gazdă.
