0
0
Articol scris de Radu-Ilarion Munteanu
Sferturile de finală: Joi 30 iunie: Polonia – Portugalia 1-1 d.p., 3-5 la penaltiurile de departajare. Lewandowski, vârful şi golgheterul Poloniei înscrie primul său gol la turneul final, în primele minute. Cel mai tânăr jucător de pe teren, Renato Sanches, care n-a împlinit încă 19 ani, egalează. Polonia ratează un singur penalty, Blaszczikowski, cel mai bun jucător din cele 5 meciuri disputate de naţionala ţării sale şi nu-l mai execută pe ultimul, după ce Portugalia transformase toate cele 5 lovituri. Echipele s-au anihilat reciproc, parcă aşteptând loteria departajării. Surprinzător în general jocul plat al unei echipe cu jucători rafinaţi tehnic. Cristiano Ronaldo – o dezamăgire la acest turneu final. Până acum. Dar spectatorul profesionist – şi unul cu 58 de ani vechime în meseria asta fie se lăsa demult fie se profesionaliza – ştie că un turneu de o lună presupune – şi cere – un dozaj neliniar al performanţei. CR7 are, în semifinala cu Wales, şansa paradoxală a aşteptărilor mai mici. Oricum circumstanţe atenuante, epuizarea după încă un sezon ultraaglomerat, cu victorie în Champions League.
Vineri 1 iulie: Înpotriva calculului hârtiei, Wales (Ţara Galilor) învinge Belgia, una dintre favoritele turneului final, cu 3-1. Belgienii deschiseserăscorul prin Neinggolan, cu o torplă sol-aer de la 30 metri. Tenacea echipă galeză, în care afară de vedeta Reallui Madrid, Gareth Bale, sunt şi jucători din diviziile inferioare engleze a egalat până la pauză printr-o combinaţie de mare efect pregătită în laborator: 4 galezi lipiţi unul în spatele altuia se raspândesc fulgerător în toate direcţiile, stoperul Ashley Williams se trezeşte nemarcat şi reia cornerl precis executat în gol. Golurile victoriei, marcate la începutul şi la finele reprizei a doua au fost la fel de inedited şi excepţionale. Toate 3 concurând cu şanse la golurile turneului final.
Sâmbătă 2 iulie: dublu regret – public şi personal. La nivel public, că o finală potenţială a turneului final are loc în sferturi. Dar ce turneu final, fie el european ori mondial, nu înregistrează astfel de accidente – în măsua în care pot fi apreciate ca accidente – rezultate din tabloul fazei eliminatorii. La nivel personal, cum n-am făcut niciodată un secret că la europene sunt suporterul necondiţionat al squadrei azzura, regretul e că favorite mea întâlneşte prematur cea mai puternică adversară. Iar Germania a fost şi rămâne mereu cea mai puternică, indiferent de rezultatul final.
Meciul era previzibil şi desfăşurarea sa n-a făcut excepţie. Fotbal tacticizat la extrem, fotbal urât. Te aşteptai la 0-0, apărarea italiană a fost surprinsă o singură data, apoi a egalat din penalty, în urma unei gafe de neînţeles a stoperului de abanos oţelit, Jerome Boateng. Cu excepţia acestor două momente, ambele echipe au lăsat impresia că din capul locului aşteaptă ordalia (termenul curent, loteria, e plat şi lipsit de fantezie) penaltiurilor. Tactică paradoxală. Căci dacă pe asta mizezi, atunci eşti mai obligat decât de obicei să pregăteşti minuţios şi eficace această fază. Dar cele 9 duble penaltiuri care s-au dovedit necesare pentru calificarea in extremis a Germaniei au concentrat dramatism şi imprevizibilitate cât pentru 3-4 meciuri ca cel asupra rezultatului căruia au decis. Iar ratările care pendulau speranţa dintr-o tabără în alta n-au depins în primul rând de faptul că în poarta Germaniei se afla cel mai bun portar din lume, iar în cea italiană un zeu viu.
Duminică 3 iulie: schimbând impresii în mediul meu internautic curent am remarcat ca echipa Islandei, altfel un curent de aer proaspăt, a impresionat mai ales spectatorii care nu se uită la fotbal decât în măsura în care acesta devine ştire de prima pagină, la care obişnuiesc a ma referi cu termenul amator, pentru a-i deosebi de spectatorii profesionişti, aceia care urmăresc mai mult sau mai puţin necondiţionat fenomenul fotbalistic. Că Islanda a surprins turneul final prin prospeţime, determinare, forţă atletică şi sportivitate. Că galeria ei ar fi meritat, alături de cea a Ţării Galilor, cea mai spectaculoasă, un premiu pentru fair-play are şi nu are legătură cu fotbalul. La fotbal, confruntarea cu Franţa a fost cea dintre un învăţător emerit şi un profesor universitar. Didier Deschamps i-a atras pe vikingi într-o capcană tactică, lăsându-le iniţiativa şi valorificând inerentele greşeli de apărare. Acel 4-0 la pauză e lecţia cea mai elocventă a turneului final. Oricât de entuziaste, echipele mici depăşesc rar nivelul surprizei limitate. Miercuri 6 iulie: spectatorii ocazionali, pe care i-am numit amatori, îşi mai făceau unele iluzii cu Ţara Galilor. Mai ales că Portugalia nu strălucise. Prima semifinală a semănat întrucâtva cu ultimul meci din sferturi. Fără Pepe în apărare, accidentat, echipa lusitană a controlat meciul, nu numai tactic, ci şi-a etalat mai vizibil şi rasa tehnică. Prin forţa lucrurilor, portughezii sunt singurii europeni care amintesc de brazilieni. Nimic mai normal, de altfel. Nu numai felinitatea mişcărilor, ci mai ales mângâierea mingi, condusă cu exteriorul. Galezii au surprins o Belgie care dominase copios prima jumătate a reprizei a doua, până ce Robson Kanu i-a aruncat în aer defensiva. Excepţionala fază prin care egalaseră, la un corner, în prima repriză, s-a răzbunat la începutul reprizei a doua în semifinală. Detenta de 70 de centimetri a lui Cristiano Ronaldo, la alt corner amintea de desprinderile ireale de altădată ale lui Dumitrache. Gol imparabil. Peste doar 3 minute acelaşi Ronaldo şutează slab, de la limita careului, dar Nani deviază pe lângă portar. Fără, însă, un control sigur al jocului, istoria meciului nu s-ar fi scris în aceste 3 minute. Şi àpropos de Ronaldo, marea vedetă nu e din acelaşi film cu rafinata echipă portugheză. Dar a servit-o la timp.
Joi 7 iulie: Germania, cea mai puternică echipă a acestui turneu final – şi a multora dintre celelalte – se prezintă în faţa gazdelor fără axul principal. Lipsesc Hummels din apărare, suspendat, mijlocaşul Sami Khedira şi vârful Gomez. Problemă totuşi de selecţie, să stai într-un singur vârf. Mario Goetze, după golul care a decis finala mondială din 2014, n-a mai arătat nimic. Nici în această semifinală, când a fost introdus pe parcurs. Iar accidentarea stâlpului Boateng din apărare, la 0-2, a desăvârşit ruina. Deşi cele două goluri au fost urmarea a două mari greşeli de apărare (henţul aiurea al lui Schweinsteiger, şi tripla eroare Kimmich-Mustafi-Neuer, taxată de Griezman cu un reflex de killer), Franţa a controlat meciul. Apreciat ca cel mai bun portar din lume la ora turneului final, Neuer şi-a îngropat echipa. În poarta a complexul italiandversă, Lloris, un portar bun, dar nu exceptional, şi-a salvat-o la timp.
Duminică 10 iulie. Finala turneului final. La finele unei luni lungi. Turneul a început într-o vineri, ca finala să fie duminica. Echipa gazdă îşi asigurase premisele victoriei. La 16 ani după precedentul suces european, în 2000. La alţi 16 acela după anul Orwellian 1984. O tragere la sorţi care-i asigurase, până în finală, doar un singur adversar puternic. Germania, rival traditional. Corul polifonic e aproape unanim în optimism. O singură rezervă. Dar una importantă: L’Equipe. Staroste, alături de rivalul France Footbal, al presei de gen. cu exact jumătate de secol în urmă se sfâşiau în bătălia vremii, apărare în linie sau cu libero. Acum L’Equipe are 300,000 de exemplare tiraj. Vincent Duluc le aminteşte francezilor, în ediţia din dimineaţa finalei, că acest turneu decontase mai toate “blestemele”: Italia se revanşase – 2-0 -, pentru finala pierdută cu 4 ani în urmă, 0-4. Germania îşi învinsese, cu a noua serie de penaltiuri decisive (6-5, 1-1 d.p.) complexul Italian. Franţa însăşi, învinsă mai mereu de Germania, o depăşise pe aceasta din urmă cu 2-0 în semifinale. Ce va fi acum? Noi i-am bătut pe lusitani în ultimele 10 meciuri. Dacă şi portughezii pun capăt visului urât? – se întreabă, cu o umbră de teamă, jurnalistul.
Presa, mereu în căutare de repere, anticipa finala ca un duel dintre numerele 7. Grizou şi Ronaldo. În finala Champions League câştigase al doilea. Trofeul sub drapelul național îi lipsea. Şi iată că regia imanentă vine cu efecte speciale. Lovit de Payet, genunchiul liderului cedează în minutul 8. Reintră cu un bandaj, nu rezistă. E scos pe targă, în aplauzele unanime ale tribunei pariziene, care respectă vedeta. 17 minute meciul pare anonim. Dar albaştrii domină firesc. Portarul portughez, a cărui calitate fusese ecranată de Neuer şi Lloris, scoate in extremis de sub bară un cap al celuilalt număr 7, golgheterul turneului. Mă întreb dacă jurnalistul Gazetei sporturilor, care, pe modelul CR7, îl numea, doar în ediţia de azi, AG7, e conştient de forţa metaforică a formulei. Căci în jargon militar, aceasta defineşte arma reactivă antitanc, pe care americanii o numesc bazooka (de unde brazooka, mingea cu care se jucaseră mondialele braziliene, acum 2 ani), iar teutonii faust patron.
La cât de modestă a fost până acum contribuţia lui CR7 în teren, ne putem întreba, dar dar acum, post festum, dacă nefericitul accident n-a avantajat cumva echipa cu şansa a doua. Căci de pe margine vedeta se agită şi pare că reuşeşte să transmită celor din teren energia şi determinarea sa. Meciul e, totuşi, sărac, ca spectacol, dar asta a fost dominant turneului final. Jocul tacticizat, acoperit, e totuşi altceva decât rigurosul catenaccio, inventat pe vremuri de elveţianul Karl Rappan, dar adus în vitrina legendară de Helenio Herrera cu Interul anilor de maximă glorie. Echilibrul între două echipe prudente înclină uşor, dar nu decisiv, de partea gazdelor. Ca de obicei iese Giroud şi intră Gignac. Care se înşurubează în minutele de prelungire şi loveşte bara. La începutul celei de-a doua reprize de prelungiri regulamentare, fundaşul cu nume predestinat, Guerreiro, echilibrează scorul la bare, dintr-o lovitură liberă cu totul eronat acordată de arbitrul englez, pentru un henţ comis de atacantul portughez, nu de fundaşul francez. Comentatorii români strigă în microfon, inconştienţi de imaginea thriller create spontan: mâna neagră! Zeul fotbalului protejează finala de un final bazat pe o mare eroare. Autorul henţului, Eder (al doilea fotbalist cu acest nume brazilian din turneul final) speculează singura sincopă de plasament a apărării franceze, pătrunde şi trage de la aproape 30 de metri pe jos aproape de bară. Mai sunt 9 minute, dar finala e jucată. Lacrimile lui Cristiano Ronaldo, de suferinţă fizică şi de frustrare după accidentare s-au convertit în lacrimi de bucurie. Grinzman, căruia presa îi descoperise înainte de finală doza de sânge portughez, pierde al doilea trofeu în 2 luni. Îşi smulge medalia de finalist de la gât şi o strânge în pumn, imagine a dezolării.
A câştigat Portugalia, împlinind temerea jurnalistului L’Equipe, putea câştiga la fel de bine Franţa, după desfăşurarea meciului. Dar regia zeului fotbalului a fost perfectă.
Articol preluat de pe blogul autorului, disponibil aici
