CulturăJurnalul unui expat român

Nu vreau tratament special!

Articol scris de Liviu Chiriță

6 Iulie 2016. Tocmai ajunsesem pe litoralul Mării Adriatice într-o ţară în care era puţin probabil să nu găsesc români – Italia. I-am găsit, iar această „găsire” constituie reperul ciotului de scriere ce urmează.

Concediul era planificat de ceva timp – ne uniserăm deja forţele şi idealurile de vacanţă cu un alt cuplu de români (să aibă fiică-mea cu cine se juca şi noi cu cine schimba o vorbă românească). Plătiserăm avansul la un hotel din staţiunea Lido de Jesolo.

P7100354Locuim, ca şi celălalt cuplu, în localitatea Praga, Republica Cehă (nu Cehia). Amicii noştri vizitaseră deja (cu un an în urmă), ceea ce s-a dovedit a fi o Mamaia a Italiei – hoteluri vechi, cu iz de nou, duşuri fixe şi atmosfera de “făcut-pe-plac” cadrelor – mulţi dintre cei care sosesc în această staţiune par să fie foste cadre sau … văduvele acestora. Despre cât de pestriţ s-a dovedit a fi concediul nostru voi povesti însă într-o altă filă de jurnal.

Ajunserăm noi (a se observa nuanţa oltenească din verbele mele) cu vai (dar nu cu chiu, daţi fiind cei 800 de kilometri de autostrăzi dintre localitatea noastră şi destinaţia amintită) în parcarea milimetrică a hotelului la care plătiserăm avansul amintit. Parcare făcută parcă după standardele Fiat-urilor (sau Lăstun-urilor) din anii ’80. Cineva trebuia să ştie şi să poată îndesa câteva “gip-uri” şi “caravan-uri” “blue-tec-motion-green-eco” cu motorizări de 2000 cm3 +, contemporane … în această minusculă parcare.

Şi aşa era – îl întâlnirăm pe domn’ Marcel – ne aştepta (îl puseseră în temă amicii noştri, „că mai vin unii”) şi, deşi “caravan-ul” meu are numere de CZ, m-a întrebat în româneşte “Români, nu?”. Zic “Da”. Zice “Ştiu, vă aşteptam. Lasă-mi cheile la recepţie că să ţi-o mut la umbră, în curtea următoare care-i tot a noastră. Mai am acolo o maşină de B (nn un BMW cu număr reprezentativ – B-___-BMW). Am dus-o şi pe a prietenilor voştri. Lasă că am eu grijă. Să-mi lăsaţi numărul camerei la recepţie. Nevastă-mea lucrează la curăţenie – să aibă grijă cu prosoapele, curăţenia, de-astea”. Am mulţumit frumos însă n-am încurajat oferta – în niciun fel.

Cheia am lăsat-o pentru că blocasem alte maşini şi trebuia să o manevreze cineva, zilnic; numărul camerei însă nu (intenţionat). Nu era greu de aflat. Maşina nu a fost mutată şi am observat că, în ciuda celor 200 de EUR pe care-i plătesc (sunt încă aici când scriu), nici prosoapele nu au fost schimbate (nici când ar fi trebuit). Acest aspect l-am remediat însă printr-o subtilă reclamaţie.

Drept însă, nici eu nu “contribuisem” cu nimic – am plecat din România fără obiceiurile de neam, hotărât să las în urmă “darea de atenţii”, “avutul de grijă”, “depăşitul pe linia de tramvai” şi “parcatul pe trotuar”. Nu-mi reuşesc toate, excelez în primele, iar pe ultimele nu mai am cum să le pun în practică în ţara mea adoptivă.

Domn’ Marcel (şi atitudinea lui) m-a făcut însă să realizez ceva – tratamentul special, oferta sau cererea de astfel de tratament, este printre noi (românii?). Domn’ Marcel n-a făcut-o, cel mai probabil, din proprie iniţiativa ci, ştiind pesemne că există cerere, a înaintat oferta. Nu l-am întrebat încă. Ni se întâmplă să fim întâmpinaţi de compatrioţi binevoitori care se oferă să „ne trateze special” (am auzit-o de nenumărate ori şi de la alţii, culmea, tot români) faţă de alţii, care plătesc acelaşi preţ şi, teoretic, beneficiază de „regular” sau … de mai puţin decât noi. Mi se oferă tratament special pentru că sunt român şi, teoretic, există o destul de mare probabilitate să solicit tratament special? Întreb …

Apreciez apropierea pe care o manifestă co-naţionalii mei (din domeniul turism) la vederea unor fete „de acasă” – însă de ce mă întreabă ei dacă vreau să fiu tratat special şi nu mă întreabă şi alţii (de ex. sârbi, polonezi etc)? Deschid astfel dezbaterea – vreau sau cer sau accept să fiu tratat special … ca român?

P7100355Eu nu-mi doresc însă, să fiu tratat special. Nu cred că e bine să vrei să fii tratat special dacă nu ţi-ai câştigat acest statut la respectivul lanţ hotelier sau la linia aeriană sau la aprozarul din colţ. Şi nu pot să mă abţin să nu mă întreb dacă „tratatul special” nu-i cumva informaţie înmagazinată în gena noastră ca popor, dezvoltată de-a lungul istoriei şi mai ales a celei recente?

Nu trebuie să ne dorim să fim trataţi special. Nu cred că ne este util şi nici sănătos nu cred că e – de ce ne-ar fi? De ce n-am vrea să încercăm să fim smeriţi şi umili pe unde trecem? Să lăsăm şi să emanăm bune impresii? Să nu ieşim în evidenţă? Sau să lăsăm faptele bune să ne scoată în evidenţă? Să lăsăm deoparte „descurcatul” şi „lasă că ne înţelegem noi” şi să ajungem la nivelul la care toate astea nu vor mai avea echivalent în vocabularul (şi comportamentul nostru)?

Toate astea nu fac decât să ne dăuneze – avem multe de oferit ca ţară, pământ şi popor – nu promovăm încă nimic din toate acestea. Nici activ, dar nici pasiv – prin lipsa de reacţie. Promovăm, aparent, altceva – nevoia de tratament special.

Nu-l bănuiesc (neapărat) pe domn’ Marcel de dorinţa de „atenţii” ascunsă şi îl apreciez dacă, în cazul în care nu aştepta nicio „motivare” specială, a vrut doar să fie politicos.

N-am cerut-o, însă şi cred că nu ar trebui să o facă niciunul dintre noi.  Nu vreau tratament agresiv şi xenofob însă nu vreau nici tratament special. Consider că cele două tipuri de tratament se situează pe acelaşi palier al identităţii sociale. Dacă-l înfierăm pe unul (agresiv şi xenofob) ar trebui să ne deranjeze, în egală măsură, celălalt.

Vreau să terminăm odată cu „mi-e dator”, „am o obligaţie”, „cunosc pe cineva”, „te ajută că e băiat bun” sau „la acest ghişeu nu se primesc atenţii” (ultima stă scrisă într-o combinaţie de Arial, Tahoma şi Comic Sans pe o folie deasupra unor ghişee de la oficiul paşapoarte din cartierul Pipera, localitatea Bucureşti – distribuţia electronică a solicitanţilor de paşapoarte nu funcţionează, însă, la ghişeele respective). Vreau să începem să nu ne mai dorim să fim trataţi special. Chiar dacă uneori, poate am merita (nu am însă niciun exemplu la îndemână).

Mi-am dorit prea mult să trăiesc într-o ţară în care să nu simt că cineva te priveşte (din umbră) ca într-un context dostoievskian sau că-ţi testează vigilenţa „ca să te facă”. N-am lăsat-o în urmă şi nici nu o regăsesc ori de câte ori mă întorc în ea. Încă.

Esenţa ciotului meu de articol este însă alta – nu cred că avem repere de „ne-favoritism” şi nici nu reuşesc să le regăsesc în comportamentul nostru ca popor. Nu-mi doresc să generalizez, însă conceptualizez – e prea evident. Ne este greu să ne desprindem de influenţele nefaste, de epoci uitate în care ne doream să ajutăm pe cineva doar ca să „ne fie dator” pentru că „nu ştii niciodată”. Nu-i nici esenţa evoluţiei şi nici (spiritual vorbind) a religiei ortodoxe, a bunului samaritean, pe care o susţinem ca „religie de stat”.

Frustrare – poate. Dorinţa de schimbare – poate. Părere de rău – sigur.

Am folosit multe „ghilimele” – cred că este felul meu de-a sublinia anumite aspecte, stări de fapt şi de spirit şi, sper, în curând, de uitare, de regăsire, de trecere şi de evoluţie, de bine şi de prosperitate – de identitate şi coeziune socială şi … ne-dorinţa de-a pleca, undeva, departe de toate acestea… aşa cum am ales s-o fac eu.
9 Iulie 2016, Lido di Jesolo, IT

Alătură-te discuției

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *